Exact în urmă cu 50 de ani, marele coregraf Gigi Căciuleanu a debutat ca dansator pe scena Teatrului Mic sub bagheta doamnei Miriam Răducanu. Artistul se va întoarce în curând la “locul faptei“, apărând pe aceeași scenă ca interpret și coregraf în noua sa creaţie „Un minut de dans sau Uf!!!“, spectacol dedicat profesoarei sale, Miriam Răducanu.
Premiera va avea loc pe 5 şi 6 septembrie, orele 20.00, în cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu“.
Despre acest spectacol, dar și despre acest moment aniversar am vorbit și noi cu Gigi Căciuleanu.
Gigi, îți mai amintești ce ai dansat acum 50 de ani la Teatrul Mic?
Gigi Căciuleanu: Sigur că da. Am dansat mai multe secvențe. Momentul cel mai important pentru mine a fost „Mingea“. Un dans creat, eu fiind încă în școală, de doamna Miriam Răducanu („Papa“ pentru apropiați, prieteni și discipoli). O coregrafie care m-a făcut să strălucesc pentru prima oară ca dansator profesionist pe scena unui teatru și, în același timp, a avut darul să-mi deschidă nu numai ochii, ci și, foarte larg, poarta dansului. Amintirea cea mai puternică rămâne însă, până în ziua de azi, aceea de a fi apărut pe aceeași scenă, pe lângă alți dansatori consacrați, în primul rând alături de idolul meu: Doamna Papa.
Cum ți se pare revenirea pe aceeaşi scenă acum?
G.C.: Ca o buclă a unei spirale ascendente.
Spectacolul va avea premiera în cadrul Festivalului Enescu. Se poate spune, mai în glumă, mai în serios, că ai intrat în rândul marilor clasici. Ce zici de asta?
G.C.: Întotdeauna m-am simțit și m-am considerat ca fiind un ne-clasic. Însă nu pot decât să fiu fericit că mi s-a dat posibilitatea să fac din nou parte din acest festival care poartă numele foarte clasicului nostru Enescu.
De ce se numește spectacolul tău „Uffº?
G.C.: Viața e făcută din tot felul de examene. Aștepți cu nerăbdare să le treci și, după ce ai făcut-o, să poți să scoți din străfundul pieptului acel “Uff!!!“ eliberator.
Ce cuvinte ai alege pentru a-ți defini cei 50 de ani de dans?
G.C.: O clipă și o eternitate.
Cum era Gigi Căciuleanu la debut şi cum e „tânărul“ Căciuleanu cel de azi?
G.C.: Dintotdeauna, de atunci și până acum, m-am simțit ca un alpinist: îmi concentrez toată gândirea și energia, în față, pe zidul muntos pe care îl am de escaladat. Dacă mă uit în jos, amețesc, dacă mă uit în sus, mă înspăimânt.
Ce a rămas din „iluziile“ tale din tinerețe?
G.C.: Multora, cu trecerea anilor, li se spulberă iluziile. Viața a vrut ca la mine să se întâmple exact invers: în ciuda greutăților și a obstacolelor de tot felul, sau poate tocmai datorită acestora, iluziile mele cresc pe zi ce trece. Și în număr, și în intensitate.
După 50 de ani, ai înțeles ce este dansul?
G.C.: Dansul, așa cum îl iubesc eu, pe lângă faptul că este o Artă Majoră, este și Meserie, și Artizanat. Toate cu majusculă. Iar dacă, pe lângă acestea, poate deveni și un Joc, asta nu-i deloc o joacă.
