„Nevestele vesele din Windsor”, piesă revizitată şi reîncărcată de regizorul Alexandru Tocilescu după 33 de ani de la prima sa aplecare asupra acestui text al lui Shakespeare, este o comedie în cel mai bun şi mai curat sens al cuvântului.
Văzând spectacolul, redescoperi cu bucurie aproape copilărească râsul sincer şi „cinstit” care nu are legătură nici cu micile ironii politice practicate de grupurile umoristice gen Divertis care în ultima vreme şi-au cam pierdut hazul, nici cu bancurile vulgare promovate într-o veselie la show-urile televizate. Ca bonus, îi redescoperi pe actorii noştri capabili de performanţe care i-ar face să pălească de invidie pe actorii de pe Broadway. Actorii din „Nevestele vesele din Windsor”, de la cei foarte tineri la cei mai în vârstă, cântă şi dansează de parcă toată viaţa ar fi făcut doar music hall. (coregrafia: Felicia Dalu).
The one and only, John Falstaff
Comedia lui Shakespeare are o poveste simplă: rotofeiul Sir John Falstaff, interpretat excelent de Lucian Iancu, actor pensionar, recuperat special pentru acest rol de Alexandru Tocilescu, având o încredere oarbă în farmecele personale, vrea să scoată ceva bani de pe urma trupului său masiv pe care şi-l închipuie dorit de femei. În acest scop scrie două scrisori identice către două doamne din middle-class-ul oraşului Windsor, unde Falstaff „eşuase ca o balenă”, după cum remarca, sarcastic, una dintre femeile curtate de bătrânul pezevenghi. Doamnele desigur că nu pot ţine secretul şi se confesează una celeilalte, realizând astfel că grăsuţul amorez nici măcar nu-şi dăduse silinţa să scrie două scrisori diferite. „Cred că le are deja tipărite şi lasă doar un loc gol unde să scrie alt nume”, s-au înfuriat doamnele, ofensate nu atât de faptul că le era pusă virtutea la încercare, ci pentru că nu aveau „exclusivitate” la sentimentele lui Sir John. Femeile, simţindu-se călcate pe coadă, hotărăsc să se răzbune, dar nu sângeros, cum ar fi făcut-o bărbaţii mereu aprigi la mânie, ci cu umor, ca femeile mintoase. Falstaff va cunoaşte astfel pe pielea lui grelele pedepse la care sunt capabile femeile să-i supună pe bărbaţii proşti, spre hazul tuturor.
Muzica lui Alifantis
Piesa lui Shakespeare constituie un pretext şi, desigur, un text pentru muzica lui Nicu Alifantis cântată live de actori acompaniaţi de trupa Byron. Muzicianul care ştie să îngemăneze ca nimeni altul orice vers cu muzica şi-a găsit un foarte ofertant teren de joacă pe frazele rafinate ale lui Shakespeare. Spectacolul reprezintă un mic compendiu al istoriei muzicii, Alifantis compunând pentru fiecare moment muzici diferite, de la twist la tango şi de la ritmuri latino la rock’n’roll. Din distribuţia foarte numeroasă ies în evidenţă actorii cu state vechi. Adriana Trandafir imitând-o pe Tina Turner a avut câteva momente de mare artă. Cântând un imn de negro spirituals, ca o preoteasă de culoare, mai avea puţin şi convingea şi spectatorii să urle „Aleluia! Praise the Lord!” şi tot ea a dansat un tango pătimaş şi carnal, ca o „veche” divă ce-şi face veacul, rememorându-şi anii plini ai tinereţii, într-o tavernă din Buenos Aires.
Crina Mureşan este seducătoare în doamna Ford cea plină de nuri, actriţa cântând şi dansând impecabil, lucru deloc de mirare dacă ne amintim de excelentul ei rol din opera bufă „Elizaveta Bam” de la Teatrul Bulandra. George Ivaşcu este ca un Charlot dulce şi plin de farmec, atât în rolul domnului Ford, mecanic auto, îmbrăcat cu o salopetă de jeans cu sigla, desigur, a firmei Ford (costumele: Corina Gramoşteanu), cât şi în cel al lui Brook („Peter Brook?” „Nu. Pedro Gonzales…Brook.”), în care cântă plin de vervă muzică de mariachi. Şerban Celea, Gelu Niţu, Mariana Dănescu, Ion Grosu şi Adrian Ciobanu completează galeria „greilor” din distri¬buţie, peste toţi tronând cel mai „greu” dintre toţi, la propriu şi la figurat, Lucian Iancu, în jupân Falstaff însuşi. Nicu Alifantis face „coperţile” spectacolului, cântând în prolog sonetul shakesperian cu numărul 130 („Nu-s ochii dragei mele stropi de soare, iar roşul gurii ei nu-i de coral…”), şi încheind cu un soi de mantră de exorcizare cu care tinerii din Windsor, deghizaţi în spiriduşi, îl chinuie pe Falstaff: „Hâş de-aici, că eşti pătat, hâş de-aici, că eşti stricat!”.
Spectacolul reprezintă un mic compendiu al istoriei muzicii, Alifantis compunând pentru fiecare moment muzici diferite, de la twist la tango şi de la ritmuri latino la rock’n’roll.
