În anii ’90, Theodor Cristian Popescu era privit ca o mare speranţă a teatrului românesc. Exact când succesul începuse să se lipească de el ca marca de scrisoare, tânărul regizor a emigrat în Canada.
Dincolo de Ocean, Theodor Cristian Popescu a continuat să lucreze ca regizor, dar şi ca profesor de teatru. De câţiva ani, a revenit în ţară punând în scenă spectacol după spectacol şi pregătind la Facultatea de Teatru din Târgu Mureş regizorii masteranzi. În stagiunea ce se apropie de sfârşit, Cristi a montat nu mai puţin de trei spectacole care au fost primite cu cronici elogioase. Cel mai proaspăt spectacol al său, „Un cuplu de români amărâţi vorbitori de polonă”, montat la secţia maghiară a Teatrului Naţional din Târgu Mureş, a primit cele mai multe premii şi nominalizări la Festivalul Internaţional de Teatru „Atelier” de la Baia Mare, inclusiv premiul pentru cel mai bun regizor. Despre cariera sa, dar şi despre peisajul teatrului românesc am vorbit şi noi cu Theodor Cristian Popescu.
Cristi, ai scos trei premiere într-un an, una mai bună ca cealaltă. Ce-i cu tine?
Theodor Cristian Popescu: Ha,ha. Ei, m-am trezit şi eu să mai fac teatru. Glumesc. Dar să ştii că dacă lucrurile merg bine voi scoate şi un al patrulea spectacol, în curând. E destul de nou acest ritm pentru mine. Îmi plăcea să mă răsfăţ cu doar două spectacole pe an, unul toamna, unul primăvara. Rar scoteam trei.
Cum de ai renunţat la „răsfăţ” şi ai ajuns la concluzia că e bine să lucrezi mai mult?
T.C.P: Am vorbit la un moment dat cu Thomas Ostermeier pe care l-am întrebat de ce montează atât de mult, el punând în scenă cam cinci spectacole pe stagiune. Şi el a zis că asta este o formă de libertate. „Dacă nu lucrez imediat ce termin un spectacol, am timp să îl rumeg pe cel ce tocmai l-am încheiat. Şi cum sunt întotdeauna nemulţumit de ce mi-a ieşit, încep să mă deprim pentru că, se ştie, fiecare spectacol este o ratare. Aşa că în perioada în care aş sta să-mi ling rănile, încep un nou proiect. Optimismul că poate de data asta va ieşi aşa cum trebuie mă eliberează de vechiul spectacol.” Aşa spus Ostermeier, iar mie mi s-a părut o bună terapie. Discuţia asta era acum doi ani. Şi mi-am spus, hai să încerc şi eu. Deşi mie-mi place să am timp să şi citesc, să văd şi filme. Anul ăsta eram ocupat şi cu doctaratul…Dar am reuşit să fac trei spectacole unul după altul fără să mă simt la capătul puterilor.
Are dreptate Ostermeier? Este fiecare spectacol istoria unei ratări?
T.C.P: Absolut. De fapt, fiecare proiect profesional sau uman pus în practică este până la urmă o abatere de la visul iniţal într-o măsură mai mare sau mai mică. Dacă mai recunoşti la final ceva din intenţiile iniţiale, atunci nu e chiar o ratare totală. Cred că toţi artiştii puternici au curajul să recunoască că orice act uman odată transpus în realitate este o ratare.
Şi cum rămâne cu regizorii care se cred perfecţi? Ei şi Bunul Dumnezeu…
T.C.P: Îi invidiez sincer. Oamenii cu certitudini cred că sunt singurii fericiţi pe lumea asta. Recunosc însă că-mi dau şi fiori pe şina spinării, mi-e frică de astfel de oameni. Poate că încredea că nu poţi greşi e bună până la un punct. Dar, ştii cum e, până la urmă fiecare gen de abordare este justificat doar de rezultat. Cum spunea Brecht „dovada prăjiturii e dacă o mănânci.” Dacă „prăjitura” iese bună, cum ai făcut-o, că în reţetă era vorba de mai multă sau mai puţină încredere de sine, aproape că nu mai contează.
Cum ai ajuns la ultimele texte pe care le-ai montat? Să le spunem cititorilor că este vorba de o piesă comunistă, „Opinia publică”, a lui Aurel Baranga, de un text care se referă, dimpotrivă, la jungla capitalismului de tip corporatist, „Metoda”, de Jordi Galceran, şi de o piesă incendiară, „Un cuplu de români amărâţi vorbitori de polonă”, de Dorota Maslowska, care se joacă periculos cu toate clişeele legate de imaginea românilor în lume: murdari, hoţi, ucigaşi. Hai să le luăm pe rând.
T.C.P: Da. În 2009 s-au împlinit 20 de ani de la căderea comunismului. Mi s-a părut atunci o glumă bună să pun în scenă o piesă comunistă. Pariul meu era să fac un astfel de spectacol nu ca o parodie la acea epocă, ci ca şi cum România ar fi continuat să fie comunistă şi ar fi ajuns în zilele noastre cu acest sistem având însă la dispoziţie tehnologia de azi. Iniţial am pornit prin a citi texte serioase din dramaturgia comunistă. Am recitit „Puterea şi adevărul” sau „Politica” de Theodor Mănescu, dar mi s-au părut insuportabile. De pe la scena trei muream deja de plictiseală. Eram gata să renunţ la proiect, până ce mi-a încolţit în minte gândul că nu ar fi rău să citesc şi comediile comuniste. Tot citind aşa, am dat peste „Opinia publică” care m-a interesat pentru că mi s-a părut pirandelliană. Se juca cu toate convenţiie teatrale, cu ideea de personaj, de actor, de intervenţie a publicului în acţiune. În mainstream-ul ăla comunist era ceva ieşit din comun.
Şi i-ai găsit uşor „cheia”?
T.C.P: A fost un chin teribil. Nu ieşea nici cum. Orice abordare încercam, a naibii piesă tot a brigadă artistică suna. I-am prins foarte greu tonul naiv, şaizecioptist, oarecum candid, naiv, ca de Revelion creat de Bocăneţ cu Anda Călugăreanu şi Toma Caragiu. După luni de chin şi discuţii interminabile cu actorii de la Naţionalul din Sibiu, când eram gata să las baltă tot, mi-a venit ideea unui stup zumzăitor de bondari, nu de albine, că bondarii nu produc nimic, doar fac gălăgie. Am ajuns cu Dragoş Buhagiar la ideea de decor-fagure, şi mi-am dat seama că atmosfera nu va putea fi completată decât prin muzică. Şi atunci, i-am trimis un SMS lui Vlaicu Golcea, care era în vacanţă în Bavaria, şi i-am scris să se bucure cât poate de concediu, că din toamnă ne apucăm de lucru, iar el va avea de compus multă muzică. Spectacolul s-a făcut apoi în zece zile, iar actorii au învăţat cântece inclusiv în ziua premierei.
Actorii au avut de făcut o documentare anume?
T.C.P: Le-am spus să vadă tot ciclul BD, în care miliţienii sunt băieţi simpatici, iar hoţii chiar mai haioşi. Nu am vrut să judec epoca apăsat, ci să facem pur entertainment, iar oroarea anilor ’80 apare doar un pic la final, doar ca o mică atingere, gen memento. În anii ’60, părinţii mei zâmbeau în fotografii, ceea ce nu se mai întâmpla în anii ’80. Toate pozele cu oameni din ’80 sunt cenuşii şi triste.
Nu consideri că e periculos totuşi jocul ăsta drăgălaş cu comunismul? Dacă le dai tinerilor pe mână comunismul fără un prospect de utilizare este ca un drog care poate face mult rău, nu crezi?
T.C.P: E adevărat. Trebuie ca tinerilor să li se dea şi contextul poveştii, de aceea noi facem şi nişte discuţii după spectacol. Numai că, să ştii că într-un fel îi înţeleg pe tinerii de azi care, neavând traumele noastre, ale oamenilor trăitori sub comunism, descoperă ideile de protecţie socială şi de umanism ale stângii. Eu unul le-am decoperit ca emigrant în Canada. Nu totul poate fi cuantificabil în profit. Mai contează şi omul.
De altfel, în cel de-al doilea spectacol, „Metoda”, ataci capitalismul.
T.C.P: Da. Capitalismul pur şi dur, în care nu contează decât contul în bancă, sistem care naşte şi el mutanţii lui. Şi cultura capitalismului absolutizată aduce pe lume orori. Pariul meu era ca spectatorii să se întrebe la final: „Oare, de ce suntem capabili să facem pentru a pune mâna pe un job bine plătit? Până unde mergem cu minciuna, cu identitatea schizoidă, cu eliminarea celuilalt pentru bani?”
Şi nu ţi-ai pus în cap corporatiştii?
T.C.P: Nu. Culmea este că mai mult de jumătate dintre spectatori sunt bărbaţi veniţi la costum şi fete în taior. Se vede pe ei că de-abia au scăpat dintr-un birou. Ceea ce m-a surprins este că se râde foarte mult. Cred că oamenii aceia trăiesc un efect de exorcizare văzându-şi mediul în care muncesc zilnic radiografiat astfel.
Ai lucrat vreodată într-un birou?
T.C.P: Două zile. Atât m-a ţinut. Eram în Montreal. Şi-mi amintesc că am ieşit într-o zi de 18 ori la toaletă. Nu mai ştiam cum să scap din cubicle-ul ăla, deşi climatul era extrem de relaxat, nimeni nu mă bătea la cap. Eram oprimat doar de gândul că sunt la etajul al n-şpelea dintr-un zgârie-nori, închis într-un cubicle şi culegând date pe computer. Aveam nevoie de aer. Mi-a fost imposibil să lucrez în acel mediu.
Şi din ce-ai trăit?
T.C.P: Am predat la Universitatea Quebec din Montreal la Şcoala Superioară de Teatru şi la Şcoala Naţională de Teatru a Canadei. Astea îmi plăteau facturile, ca să zic aşa. În rest, lucram spectacole din care nu puteam trăi, dar care, completate cu învăţământul care plătea bine, îmi asigurau o existenţă decentă.
Cu noul tău spectacol însă, „Un cuplu de români amărâţi vorbitori de polonă”, nu cred că mai scapi din ghearele naţionaliştilor.
T.C.P: De fapt, spectacolul scoate în evidenţă superficialitatea Occidentului vizavi de România. E construit pe o joacă de-a românii a unor tineri răsfăţaţi care nu ştiu de fapt nimic despre România, dar care pun în circulaţie toate clişeele. E limpede că ei habar nu au despre ce vorbesc. Ei zic: „În România domneşte dictatorul Cincinnati”. Sau: „În România găseşti doar mizerie, copii ai străzii şi Islam”. Frânturi de informaţii luate după ureche ca şi cum ne-am juca noi doi acum de-a vechii perşi. Dar, recunosc, că e un subiect sensibil cu atât mai mult cu cât l-am montat într-un teatru maghiar. Nimeni nu rămâne indiferent. Românii se simt jigniţi de text şi de faptul că este interpretat de unguri, actorii unguri se tem să joace aşa ceva ca să nu vexeze sensibilităţile românilor, iar spectatorii maghiari se şochează când văd că la final apar Căluşarii care pun stăpânire pe toată scena. „Ce e asta?” se întreabă toţi. Şi, da, asta era şi ideea. Să-i tulburăm pe toţi.
