În istoria cinematografiei au existat superproducții anunțate, dar care, din varii motive, nu au fost realizate. Știați, de pildă, că Stanley Kubrick trebuia să turneze în țara noastră un film despre Napoleon, cu participarea a 50.000 de soldați români?
„The Man Who Killed Don Quixote“, r.: Terry Gilliam. Subiectul: un bărbat călătorește în timp până în zilele lui Don Quixote, devenind scutierul lui. Johnny Depp urma să joace acest rol, Jean Rochefort pe cel al cavalerului, iar din distribuție mai făceau parte Vanessa Paradis, Miranda Richardson și Jonathan Pryce. Proiectul a fost urmărit de ghinion. În primul rând, lângă locul filmării era un poligon, iar zgomotele gloanțelor se auzeau pe film. A doua zi a venit o viitură, care nu doar că a luat echipamentul de filmare, dar a și schimbat culoarea peisajului. În cele din urmă, Rochefort, care petrecuse un an învățând engleza pentru acest rol, a trebuit trimis în Franța pentru o operație la coloană. Cu Rochefort inapt să călărească, Gilliam a oprit proiectul, iar drepturile au fost luate de asigurători. În 2006, regizorul le-a recuperat, reluând proiectul, de data aceasta cu Ewan McGregor și Robert Duvall. Șase săptămâni mai târziu, finanțarea a picat.
„Napoleon“, r.: Stanley Kubrick. Potrivit lui Kubrick, trebuia să fie „cel mai mare film făcut vreodată“. Regizorul a început să lucreze la acest proiect la sfârșitul anilor ’60, după succesul avut cu „Odiseea spațială 2001“. A citit cărți despre Bonaparte, a adunat peste 15.000 de fotografii cu locurile unde au avut loc bătăliile, a scris scenariul. Cu scrupulozitatea-i caracteristică, a recreat toate acțiunile împăratului. „Trebuie să recreez toate condițiile bătăliilor cu o acuratețe dureroasă“, a spus Kubrick.
Scenele de luptă ar fi trebuit turnate în România, cu sprijinul armatei noastre, ce urma să pună la dispoziție 40.000 de infanteriști și 10.000 de cavaleriști.
David Hemmings („Blow-Up“) trebuia să fie Napoleon, deși unele surse îl pomenesc pe Jack Nicholson, iar Audrey Hepburn – Josephine.
Actori precum Alec Guinness și Laurence Olivier aveau roluri secundare.
După ce filmul „Waterloo“ (1970), cu Rod Steiger, Christopher Plummer și Orson Welles, s-a dovedit a fi unul perdant, marile studiouri au refuzat proiectul ce urma să coste 5 milioane de dolari (peste 100 milioane, dacă luăm în calcul devalorizarea). Kubrick a mai făcut o încercare în anii ’80, apoi a renunțat definitiv.
În martie 2013, Steven Spielberg și-a anunțat intenția de a face o miniserie de televiziune bazată pe scenariul lui Kubrick.
„Superman Lives“, r.: Tim Burton. A costat 30 milioane de dolari și un an de eforturi inutile. S-au scris și rescris cel puțin cinci scenarii, începând din 1996. Au rămas doar câteva imagini cu Nicolas Cage purtând un costum „sculptat“ și ideea dintr-unul dintre scenarii potrivit căreia Superman nu știa că e extraterestru și se ducea la un psihoterapeut pentru a-și alina teama că vine de pe o altă planetă.
„Dune“, r.: Alejandro Jodorow-sky. Inițial, Tangerine Dream, Gong și Mike Oldfield urmau să asigure coloana sonoră, până când chilianul s-a hotărât pentru Pink Floyd și Magma. Urmau să joace, printre alții, Salvador Dalí, Orson Welles, Gloria Swanson, David Carradine, Geraldine Chaplin, Alain Delon, Amanda Lear și Mick Jagger. Nu mai puțin de 9,5 milioane de dolari au fost cheltuite doar pentru pre-producție. Scenariul avea dimensiunile unei cărți de telefoane, iar filmul urma să aibă 14 ore. Evident, banii s-au terminat.
În 1982, drepturile de ecranizare au fost achiziționate de către Dino De Laurentiis și astfel a apărut filmul „Dune“ din 1984, regizat de David Lynch.
Un film documentar, „Jodorowsky’s Dune“, a fost prezentat în 2013 la Festivalul de la Cannes. De acolo se înțelege că lumea a pierdut o capodoperă.
„În căutarea timpului pierdut“, r.: Luchino Visconti. În 1969, italianul a început să caute locuri pentru filmări în jurul Parisului și pe coasta normandă. Silvana Mangano trebuia să fie Ducesa de Guermantes, Alain Delon sau Dustin Hoffman – naratorul (Marcel Proust), Laurence Olivier sau Marlon Brando – baronul de Charlus. Filmul urma să dureze patru ore. N-a ieșit nimic. Câțiva ani mai târziu, de cealaltă parte a oceanului, scriitorul Harold Pinter și regizorul Joseph Losey au încercat o altă ecranizare. Din nou timp pierdut.
„Idiotul“, r.: Andrei Tarkovski. Potrivit surorii regizorului, acesta a vrut mereu să ecranizeze cartea lui Dostoievski, dar cenzorii l-au purtat cu vorba. O scrisoare din august 1983 atestă faptul că Tarkovski semnase un contract cu Mosfilm pentru a scrie un scenariu după „Idiotul“. El însuși știa cât de riscantă era întreprinderea: „Este ca lutul ars în cuptor: poate lua și forma dorită, rezistent la foc și impermeabil, dar să se și topească în ceva diform și pietrificat“. Câteva luni mai târziu, regizorul părăsea definitiv Uniunea Sovietică și, trei ani mai târziu, murea.
Partea a doua a articolului va putea fi citită în numărul de vineri, 1 aprilie, al „României libere“.
