„Sunt o fire puternică, dar după primele luni în care am îngrijit-o pe soacra mea am început să iau antidepresive. Refuza să se spele, lăsa gazele şi apa deschise, nu mai dormea. Ne-am mutat cu ea, pentru că nu mai aveam încotro şi aşa a început coşmarul: ne trezea din somn şi ne trimitea la toaletă, ne spunea că bate cineva în geam, tot felul de aberaţii”, spune Gina Vochiu, îngrijitor al unui pacient cu Alzheimer.
Medicii povestesc că în cazul bolnavilor cu Alzheimer în stadii avansate, se inversează ritmul veghe-somn.
În România, problema familiilor care îngrijesc pacienţi cu Alzheimer este accentuată de faptul că astfel de bolnavii nu pot fi duşi nici măcar pe o perioadă limitată de timp într-un centru, cu asistenţi specializaţi. „Mai sunt centre private, la Otopeni sau la Afumaţi, dar costă 1500 de lei pe lună, ceea ce pentru multe familii reprezintă o sumă mare”, este de părere Gina Vochiu.
Mai mult, centrele în care pot fi duşi bolnavii oferă adesea cazare şi mâncare, dar nu şi sprijin psihologic sau implicare în terapie ocupaţională. „Bolnavii trăiesc în lumea lor şi trebuie trataţi ca atare. Nu este suficient să li se dea mâncare şi medicamente”, atrag atenţia medicii psihiatri.
Îngrijitorii pacienţilor cu Alzheimer, fie ei soţi sau copii adulţi, sunt adesea forţaţi să îşi părăsească slujba sau progamul de muncă. Nu doar că trebuie să supravegheze în fiecare clipă bolnavul, dar încep să se confrunte cu dificultăţi de concentrare la serviciu şi să absenteze. Psihiatrii spun că boala Alzheimer implică un dezechilibru permanent în familie. „Cei mai mulţi oameni îşi pierd răbdarea cu rudele demente şi au nevoie ei înşişi de ajutor psihologic. Este bine ca cineva să îi înveţe cum să reacţioneze în situaţii stresante”, spun medicii.
Gina Vochiu îşi aduce aminte şi de astfel de momente în care familia refuza să accepte boala bătrânei. „Soţul meu a negat mult timp că mama sa are o problemă. Se contrazicea cu ea, credea că se preface şi că spune lucruri din răutate. Acum ştim că nu mai trebuie să ne enervăm şi o acceptăm aşa cum e”, povesteşte Gina, pe care experienţa a învăţat-o că un bolnav cu Alzheimer trebuie tratat asemeni unui copil mic.
Sfaturi pentru familie:
Blamaţi boala, nu pacientul !
• să înţeleagă că boala îi face pe pacienţi să reacţioneze aşa şi că nu fac lucruri nesăbuite deliberat;
• să înţeleagă că afectarea cerebrală a pacientului îl face să nu îşi poată inhiba pornirile primitive;
• să fie mai puţin pretenţioşi în ceea ce priveşte ordinea în gospodărie
• să îşi ofere timp liber, din când în când, apelând la rude şi prieteni pentru ajutor;
• să încurajeze pacientul să facă exerciţii ca să aibă un somn mai bun noaptea şi să evite somnul din timpul zilei;
• o cană cu lapte, un ceai de plante, o muzică lentă, o lumină difuză, un pat cu spătarul uşor înclinat pot ajuta pacientul să se relaxeze;
• să vă reamintiţi că şi bolnavii au nevoie de aprecieri – dacă este vorba despre soţul dumneavoastră, îl puteţi ruga să mute anumite obiecte şi să îl apreciaţi pentru asta;
• unii pacienţi continuă să aibă simţul umorului: încurajaţi-i să joace cărţi, să facă fotografii;
