La douazeci de ani de la caderea Zidului Berlinului, reporterii revistei Der Spiegel au pornit sa redescopere, pe baza materialelor de arhiva, lumea magazinelor din fosta Germanie comunista, despre care multi din Vest mai cred si astazi ca era ostila consumului.
Din partea SED (Partidul Unitatii Socialiste – partidul comunist est-german) exista o directiva discreta catre jurnalisti, prin care li se cerea acestora sa nu faca nimic ce ar putea trezi dorinte in mintea oamenilor. Scopul directivei era acela de a proteja populatia de orice ar putea sa provoace nevoi de consum de tip occidental.
Daca goana dupa cumparaturi este o regula in societatile capitaliste, bazate pe cerere si oferta, economia Germaniei de Est a devenit una a penuriei incepand din anii 1970, SED incercand sa franeze consumul, in conditiile in care cetatenii RDG-ului au inceput sa-si doreasca mai mult decat sistemul le putea oferi.
Cu toate acestea, nu se poate spune ca rafturile magazinelor din RDG erau goale. Desigur, nu se putea vorbi de posibilitati de alegere precum "Macy"s" sau "Marks and Spencer" si nici produsele nu se bucurau de ambalajele lucioase din Vest, insa ele existau totusi. In plus, Germania de Est avea marcile si lumea ei proprie de consum, intr-o interpretare pur socialista: in loc de Nivea, est-germanii foloseau crema de piele Florena, in loc de un Sony puteai cumpara marca de radio Stern, in timp ce in loc de un stilou Mont Blanc puteai face cadou un stilou Heiko.
La fel ca oricare alte marci occidentale, produsele est-germane aveau o identitate, o istorie si o imagine pe care consumatorii o asociau cu ele. Fiind vorba de o economie a penuriei, est-germanii aveau posibilitati de alegere putine sau inexistente atunci cand era vorba de cumpararea produselor. Insa atunci cand ele existau, germanii dovedeau o preferinta clara pentru cele mai scumpe si mai "la moda" produse, cheltuind ceva mai mult pentru o croiala moderna, un aparat de radio performant sau o masuta de cafea cocheta.
Fireste, pentru ca RDG-ul era o tara comunista, termenul "moda" era aplicat arbitrar, acolo unde partidul considera ca este acceptabil. Oficiul de Stat pentru Design, creat in 1972, activa atunci in chip de gardian al "designului produselor in socialism", seful sau fiind membru al guvernului est-german, cu rang de secretar de stat, adica un functionar ministerial important. La inceputul anilor 1970, cultura plina de viata a designului, aparuta in primii ani ai RDG, a ajuns de-a binelea sub controlul ideologic al statului. Evolutia s-a dovedit dezastruoasa, in nicio alta parte inovatiile promitatoare in materie de design neavand atat de multe limitari din cauza obiectiilor ideologice, precum in cadrul economiei de stat socialiste, asa cum se exprima Guenther Hoehne, autor al mai multor carti despre design in Germania de Est.
In ciuda numarului mare de produse proaste fabricate in RDG, ajunse in mare parte la lada de gunoi a istoriei dupa 1989, nu lipseau totusi produse realizate de oameni care aveau macar o idee vaga despre stil si forma. Acestea erau urmele unei culturi a designului foarte apreciate in RDG pana in 1952, anul in care SED l-a indepartat din functie pe seful Colegiului de Arta din Berlin-Weisensee, designerul si arhitectul olandez Mart Swam, reprezentant al curentului Bauhaus olandez. In general, insa, produsele estice, mari si cenusii, se aflau sub blestemul sintagmei "Fabricat in Germania", astazi putand servi cel mult ca decoratiuni interioare in apartamentele studentilor berlinezi, unde o anume nostalgie fata de Germania de Est este la moda.
De la caderea Zidului incoace, o mana de oameni s-a straduit sa conserve si sa colectioneze artefacte reprezentand produse est-germane si viata cotidiana din RDG. Astfel de eforturi au fost multa vreme ignorate ca masuri de creare de locuri de munca in Germania de Est, initiativele private creand insa baza pentru o perspectiva noua si proaspata asupra unei lumi de produse disparute dupa caderea Cortinei de fier, conchide Der Spiegel.
