Ce putem face atunci cand soarta ne rezerva niste surprize de neinteles, dureroase, ingrozitoare? Trebuie sa acceptam lucrurile pe care nu le putem schimba si sa luptam cu cele pe care le putem schimba. Moartea Laurei Stoica a indurerat o lume, rude, prieteni, cunoscuti si necunoscuti plangand la moartea ei. Poate pentru ca disparitia sa si a logodnicului ei, Cristian Margescu, a fost cu atat mai dureroasa cu cat asteptau un copil, iar dragostea lor era mai intensa ca oricand, amandoi dorind cu nerabdare si mare bucurie sa devina parinti, sa fie o familie adevarata. Moartea a venit inexplicabil, fara sens. Ceea ce putem face este sa-i pastram vie amintirea in inimile noastre si sa nu lasam sa se astearna praful uitarii peste imaginea si mai ales peste vocea Laurei, care de multe ori poate nu a fost apreciata asa cum ar fi trebuit. Poate ca de-abia cand am pierdut-o am realizat ce insemna pentru noi, cat de putin a fost promovata pe cand traia, desi ar fi meritat cu mult mai mult.
In ultimul interviu acordat revistei “Tango”, Laura Stoica aparea ca o femeie frumoasa si talentata, pe figura careia se puteau citi bucuria de a trai, implinirea, fericirea, dar mai ales increderea in viitor. Sa incercam sa ne-o amintim asa cum era atunci si, chiar daca nu vom intelege niciodata de ce a trebuit sa plece in aceasta calatorie asa de devreme si intr-un astfel de moment, sa ascultam un CD, o caseta inregistrata cu ea si sa nu uitam sa aprindem o lumanare pentru ea, pentru ca sufletul ei, de acolo, de sus, ne priveste cu dragoste si pace. Faptul ca Laura era asociata cu melodia ei de debut, “Un actor grabit”, nu a deranjat-o niciodata; in fond, dupa cum spunea in ultimul ei interviu chiar cantareata-actrita, si Phoenix, si Beatles sunt ascultati de 30, 40, 50 de ani fara sa plictiseasca pe nimeni, ba chiar sunt mereu redescoperiti de noile generatii. Sa ascultam si noi melodiile Laurei, pentru ca asta a lasat in urma ei si asta o reprezinta cel mai bine. Sa nu lasam amintirea sa se piarda!
