De câte ori aţi auzit vorbindu-se despre Bruno Ganz? Dar despre Michael Haneke? Fatih Akin? Ken Loach? Vă sună cunoscute numele, ca şi când le-aţi auzit cândva, cumva, sigur, doar că nu mai ştiţi unde şi în ce context? Poate sunteţi mai familiarizaţi cu alte nume, precum Al Pacino, Martin Scorsese sau Woody Allen. Deşi ambele categorii includ cineaşti şi actori străluciţi, ei sunt despărţiţi de o mare întindere de apă, Oceanul Atlantic. Şi să mai spună cineva că geografia nu e importantă! Deşi facem parte dintr-o ţară „europeană”, probabil că ne-am simţi mai în largul nostru în mijlocul unor studiouri de la Hollywood, unde i-am recunoaşte cu uşurinţă pe King Kong, Rocky şi Dictatorul/Vagabondul/Cerşetorul Charlie Chaplin (deşi el era european, dar cine mai ştie!) sau pe contemporanii Katherine Heigl, Angelina Jolie şi Tom Cruise. Ce să căutăm la Cinecitta, la Pinewood sau la Babelsberg? N-am şti pe nimeni de acolo. Aşa-i şi cu Bruno Ganz. Am putea crede că e un politician neamţ sau un om de afaceri austriac. De fapt, Bruno Ganz este un actor elveţian, cunoscut atât pentru jocul de pe scenă şi cel din faţa camerei, proaspăt numit preşedintele Academiei Germane de Film şi proaspăt răsplătit cu premiul pentru contribuţia cinematografică din partea Academiei Europene de Film. Premiu pe care, de-a lungul anilor, îl împarte cu oameni care creează artă filmată, nu filme de box-office: Ken Loach (regizor britanic), Carlos Saura (regizor spaniol), Jean-Luc Godard, Dame Judy Dench, Isabelle Huppert, Maurice Jarre (compozitor francez) şi câţi alţii.
De-a lungul carierei sale, a fost nominalizat de 18 ori pentru premii importante (inclusiv premiile Academiei Europene de Film şi premiile David di Donatello. Din 18 nominalizări a pierdut doar 5. Acum doi ani a jucat alături de Kate Winslet, Ralph Fiennes şi David Kross în „The Reader” („Cititorul”), un rol în engleză. În 2007 a venit în România pentru a filma „Youth Without Zouth” („Tinereţe fără tinereţe”) alături de Tim Roth şi Alexandra Maria Lara, un film bazat pe o poveste de-a lui Mircea Eliade şi regizat de Francis Ford Coppola. Tot alături de Alexandra Maria Lara a jucat în 2004 în „Der Untergang” („Ultimele zile ale lui Hitler”), unde l-a interpretat – aţi ghicit – pe Hitler, chiar înainte de victoria Aliaţilor. Pentru rolul său (în germană, de altfel), Ganz a primit patru premii, iar filmul a câştigat o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun film străin (pe lângă asta, filmul a primit şi un premiu Amanda, Norvegia pentru cel mai bun film străin; premiul Bambi, Germania, pentru cel mai bun film; premiul Bodil, Norvegia, pentru cel mai bun film non-american (sic!); premiul BIFA, Marea Britanie, pentru cel mai bun film străin… şi lista continuă, doar că noi nu prea suntem obişnuiţi cu aceste nume. Un Oscar sonor face cât şapte alte premii, nu-i aşa?). Dacă mergem şi mai în spate, în 2000, îl găsim pe Ganz filmând în italiană, pentru „Pane e tulipani” („Pâine şi lalele”), film care a plecat acasă cu nouă premii David di Donatello şi trei nominalizări la premiile europene de film.
Prin doar trei filme enumerate aici (din aproape 100), Bruno Ganz reuşeste ceea ce foarte puţini actori fac: să joace credibil, intens, real în trei limbi diferite; să facă adevărat un personaj fictiv şi să readucă la viaţă un altul de mult dispărut. E adevărat că cei mai mulţi actori care încep o colaborare peste ocean ajung să joace la un moment dat în engleză, dar de cele mai multe ori, o fac puţin veridic şi în roluri minore. Bruno Ganz nu e printre ei. Personajele interpretate de el diferă mult între ele, de la un Faust, pe scenă, într-o reprezentaţie care a durat 13 ore, la un rol în „Nosferatu the Vampyre”, în regia marelui Werner Herzog.
Când i s-a oferit prima oară rolul lui Hitler, Ganz l-a refuzat, considerându-l un personaj prea odios. S-a răzgândit după ce a văzut două alte interpretări în care Hitler era protagonist, dar în care primea şi trăsături umane. În ciuda a patru luni de cercetare intensă, timp în care Ganz a ascultat casete înregistrate cu vocea dictatorului, a petrecut zile întregi studiind mişcările bolnavilor de Parkinson dintr-un azil elveţian (se crede că Hitler suferea de Parkinson spre sfârşitul vieţii) şi a încercat cât mai mult să-şi înţeleagă personajul, la sfârşitul filmărilor, Ganz a declarat ziarului britanic „The Guardian” că „nu am reuşit să ajung în interiorul lui Hitler, la inima lui, pentru că, pur şi simplu, acesta nu o avea”.
Pentru 2011, Bruno Ganz mai pregăteşte şi alte filme, printre care „Unknown White Male” (alături de Liam Neeson şi Diane Kruger), povestea unui bărbat care se trezeşte din comă pentru a descoperi că cineva i-a furat identitatea. Sperăm că filmul va ajunge şi la noi, nu de alta dar ne batem în piept cu „noul val” de filme (dintre care pe majoritatea nu le-am văzut), şi cu toate acestea nu mai ştim să spunem exact cine au fost Claude Chabrol sau François Truffaut, „tăticii” cinematografiei europene, sau să numim vreun alt actor francez în afară de Gerard Depardieu. Cam atât cu francofonia, şi tot e ceva. Mai încolo însă, suntem pierduţi. Dacă ar fi după noi nu ar ieşi nimic din Germania, Austria, Spania, Cehia, numai de la Bucureşti pleacă valuri, valuri filmele. Pe de altă parte, ne mirăm (şi ne indignăm) că viitoarea ediţie a premiilor Europene de Film va avea loc la Talinn, un orăşel cam cât două cartiere bucureştene, ediţie cu ocazia căreia Bruno Ganz va primi premiul de excelenţă în carieră.
