Maricica Puică se numără printre puţinele atlete, alergătoare la semifond, care au atins apogeul carierei la o vârstă la care alţi performeri au abandonat de mult activitatea sportivă.
La Jocurile Olimpice de la Los Angeles, în 1984, la 34 de ani, palmaresul său impresionant – din care amintim doar cele trei medalii de aur la Mondialele de cros, două medalii mondiale de argint, trei medalii de argint şi una de bronz obţinute la campionatele europene – s-a îmbogăţit cu un titlu la 3000 m şi o medalie de bronz la 1500 m. Fire volubilă, cu un spirit al dreptăţii puternic dezvoltat, Maricica Puică a fost o persoană extrem de incomodă mai ales înainte de 1989. Chiar şi acum, deşi este pensionară, fosta atletă militează pentru tot ceea ce reprezintă sport şi nu pregetă să spună lucrurilor pe nume, indiferent de interlocutor. O mare iubitoare de animale, Maricica Puică luptă cum poate şi pentru drepturile animalelor, iar în paralel participă la o serie de acţiuni caritabile care au în prim-plan ajutorarea bătrânilor şi copiilor orfani.
Deşi sunteţi pensionară nu vă puteţi lăuda că aveţi prea mult timp liber.
Nici nu putem vorbi de timp liber. Acum suntem la Câmpulung Muscel (n.r. – împreună cu soţul şi fostul său antrenor Ion Puică), pentru că aici, în casa răposatului meu socru, ne petrecem verile. În primul rând este multă treabă pentru că avem nouă câini şi hrănim 18. Iubesc extrem de mult animăluţele, astfel că dacă aş avea bani aş deschide un adăpost unde să îngrijesc toţi căţeii fără stăpân. Mi-ar plăcea de asemenea să am şi un căluţ sau măgăruş, dar, din păcate, noi plecăm de aici iarna şi nu ştiu dacă cineva ar avea grijă de ei cum ar trebui. Pentru căţei plătim pe cineva să-i hrănească, dar cred că ar fi mai complicat cu animăluţe mai mari.
Aveţi unde să creşteţi atâţia câini? Ce rase sunt?
În primul rând, trebuie să vă spun că pe noi nu ne interesează etichetele. Avem corcituri de ciobăneşti şi de tot felul, pentru că nu ţinem cont de certificate. Cât despre spaţiu, avem slavă Domnului. Avem un teren de 5.000 metri pătraţi cu de toate, în special pomi fructiferi. Când eram sportivă, acolo făceam antrenamentele. Acum suntem ocupaţi să facem şi ţuică, pentru că anul acesta s-au făcut puzderie de prune. De ani de zile nu am mai avut aşa producţie. Facem gemuri, dulceţuri, magiun, din prune şi din toate fructele care mai cresc pe aici.
Aţi fost o persoană destul de incomodă pentru mulţi şi înainte şi după 1990. Aţi avut de suferit în carieră din această cauză?
Securitatea ne hărţuia şi am trăit clipe de groază câteodată, dar nu pot spune că am suferit în adevăratul sens al cuvântului. Eram într-adevăr urmăriţi şi era destul de stresant. De pildă, la Jocurile Olimpice de la Los Angeles era securistul după noi peste tot, să nu fugim. De parcă m-ar fi prins pe mine cineva când plecam la alergare. Sperieturi am tras, şi încă mari. Îmi amintesc că eram pe aeroport la Otopeni, înainte plecare într-un cantonament în Grecia. Mă uitam la televizor şi l-am văzut într-o oglindă pe un securist care se îndrepta spre mine. Aveam asupra mea ascunsă nişte valută şi mi-a stat inima când l-am văzut că vine spre mine, pentru că, dacă te prindea, pentru câţiva dolari nu te mai lăsa să pleci şi trebuia să dai mii de declaraţii. Când a pus mâna pe spătar mai să cad de pe scaun şi mai multe nu. Nu mi-a zis nimic, dar eu am fost şocată săptămâni bune.
Nu v-aţi dorit niciodată să rămâneţi afară?
Poate aş fi rămas, dar soţul meu nu a vrut sub nici o formă. După Jocurile Olimpice de la Los Angeles ni s-au oferi 2 milioane de dolari să rămânem, dar soţul meu a zis un nu hotărât, pentru că nu am vrut să renunţăm la familii şi la pământul unde sunt îngropaţi ai noştri.
V-a fost greu când, la aproape 39 de ani, aţi abandonat cariera de sportivă?
Nu prea, pentru că asta se întâmpla chiar după 1989, când am plecat amândoi să antrenăm în Spania. Am înfiinţat o şcoală de atletism la Palma de Mallorca, dar ne-am întors după trei ani, deşi primarul de acolo a vrut să ne dea şi pământ numai să rămânem. În ţară am luat mai întâi o grupă de copii, apoi în 1997 am început să lucrez cu Violeta (n.r. – Violeta Beclea) şi am antrenat-o numai pe ea trei ani (n.r. – până la Jocurile Olimpice de la Sydney, când în finala olimpică de 1.500 m Violeta Beclea Szekely a cucerit medalia de argint).
Cum a fost până aţi urcat pe podiumul olimpic şi ca antrenoare?
Cumplit. Am trăit concursul Violetei de la Sydney la intensitate maximă. Ca sportiv, te eliberezi de tensiune în timpul cursei, dar ca antrenor macini totul în tine. Am crezut că fac infarct, la propriu. Cu greu m-am calmat, de teamă să nu ajung la spital.
V-ar plăcea să fiţi sportivă din nou?
Mi-ar plăcea doar ca să merg să concurez în Ungaria şi în SUA. Pe vremea când concuram eu, organizatorii din aceste două ţări îşi băteau pur şi simplu joc de noi. Una ne promiteau la plecare, iar când ajungeam acolo ne tratau ca pe nişte cârpe.
Vă plac copiii şi totuşi nu sunteţi mamă.
A fost sacrificiul suprem pe care l-am făcut de dragul carierei sportive. Mi-am dorit enorm un copil, dar atunci nu era ca acum, când sportivele se retrag o perioadă, fac copii şi apoi revin. Atunci abia aşteptau să faci o pauză ca să te dea afară. Aveam 22 de ani când clubul Olimpia, la care eram legitimată, a primit un document în care se sugera că sunt prea bătrână şi plafonată şi că ar fi indicat să fiu pusă pe liber. Evident că toată lumea a râs pentru că eram în plină formă.
V-ar plăcea să preluaţi preşedinţia federaţiei noastre de atletism?
Am vrut, în urmă cu ani buni, să fiu preşedinte onorific, să ajut atletismul şi din acea postură, dar din cauza conducătorilor de la acea vreme, n-am avut loc. Acum, şi eu, şi soţul meu ajutăm actuala conducere, cu care avem o relaţie extraordinară, cum putem. Ne înţelegem bine şi cu Sorin Matei, cu Ioan Buliga (n.r. – preşedintele FRA, respectiv antrenor federal), cu toată lumea. Suntem în circuit, să spunem.
7 întrebări rapide
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Mai întâi, când am fost cerută de soţie. Aveam 19 ani, iar soţul meu a fost pentru mine totul, mamă, tată şi antrenor. Apoi, când am cucerit aurul olimpic la Los Angeles, iar al treilea când am câştigat un Mercedes. Organizatorii crosului de la New York promiseseră un Mercedes celui care va stabili un nou record, iar eu am reuşit.
Care este cel mai mare regret?
Tot aşa au fost mai multe. În afară de faptul că n-am avut copii, m-a durut când în 1981, la Mondialele de cros, am fost nevoită să abandonez pentru că m-am accidentat la genunchi.
O dorinţă încă nerealizată?
Mi-ar plăcea să am posibilitatea financiară să construiesc un adăpost pentru căţei, copii şi bătrâni. Din păcate, n-am bani.
Trei lucruri pe care le-aţi lua pe o insulă pustie?
În primul rând, animăluţele mele şi pe soţul meu, evident. Mi-ar plăcea ca pe acea insulă să reuşim să avem un fel de rezervaţie pentru toate animalele, cum am văzut la Animal Planet că mai fac unii oameni.
De ce vă temeţi cel mai mult în viaţă?
De oamenii răi.
Care este ultima carte pe care aţi citit-o?
O carte scrisă de Călin Ciobotari, „Cornelia Gheorghiu – între Ciocârlia şi Sarah Bernhardt”, despre viaţa actriţei .
Cine a fost modelul în carieră?
Ca om a fost Lia Manoliu. O adevărată doamnă.
1. 16 ani
Vârsta pe care o avea când a început atletismul de performanţă sub îndrumarea lui Ion Puică, cel care trei ani mai târziu i-a devenit soţ.
2. 8 recorduri
Numărul recordurilor mondiale – şase la CM în aer liber şi două la CM în sală. A mai avut două recorduri olimpice, două europene şi 15 balcanice şi naţionale.
3. 2 milioane dolari
Suma oferită familiei Ion şi Maricica Puică pentru a rămâne în SUA după Jocurile Olimpice de la Los Angeles. Avea 34 de ani şi era campioană olimpică.
4. 3 ani
Perioada pentru care a antrenat-o Maricica Puică pe Violeta Beclea Szekely, până la JO de la Sydney, unde atleta a cucerit medalia de argint.
5. 18 câini
Numărul patrupedelor pe care le hrăneşte acum Maricica Puică, dintre care opt sunt ai săi. Visul fostei atlete este să înfiinţeze un adăpost pentru câinii fără stăpân.
