Este dezinvolt și relaxat, butonează display-ul telefonului, cumpără o carte, dă autografe și-i salută pe cei care îl opresc, le răspunde amabil și frumos. Este un om al momentului, al cetății, cotat la bursa scriitorilor români printre cei mai buni. Vorbește precum scrie, adică liber și sincer, ceea ce e mare lucru în ziua de azi, probabil unic. După ce va isprăvi, asemeni unui Caragiale modern, cu meseria de „arhivar al derapajelor zilnice“ va pune un picior în prag, adică pe celălalt mal al istoriei, altul decât cel de pe malul Dâmboviței. Se va întoarce să scrie despre ceea ce n-a văzut, n-a trăit, „dar mi-ar fi plăcut să-mi imaginez“.
Radu Paraschivescu trăiește în România reală, nu într-una utopică, de vis sau mai rău, de coșmar. O Românie populată de oameni inteligenți fără să fie erudiți, de oameni cărora le place viața curată și care au repere morale, oameni care nu-și vând conștiința. O țară caldă și atrăgătoare, o țară cu capcane, cu gropi și la propriu și la figurat, o țară spre care nu arată cu degetul „pentru că nu am dreptul s-o fac“.
Din păcate, a fost o vreme când se citea. Se poate trăi și în afara cărților. Analfabetismul clasic, în care tinerii absolvenți de studii superioare și adulții responsabili, puși și aleși în funcții publice scriau miau, ca pisica, este devansat de România analfabetismului funcțional. Suntem, evident, pe primele locuri în Uniunea Europenă.
Domnule Radu Paraschivescu, la Bookfest v-ați lansat cea mai recentă carte, „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)“, Editura Humanitas, în care faceți trimitere la un episod amuzant petrecut în Parlamentul României, atunci când reprezentanții USR le-au împărțit exemplare din „Ferma Animalelor“ de George Orwell colegilor din PSD spre a le reproșa excesele neocomuniste. Oare nu trăim noi, cu toții, într-o Fermă a Animalelor imaginată de Orwell pe care am adoptat-o și am adaptat-o ?
Dacă ar fi așa, înseamnă că ne-ar conduce un porc, dacă țin eu bine minte povestea din romanul lui Orwell. Sunt tot felul de reprezentanți ai menajeriei politice, suntem într-un soi de fermă, trecem, cred, printr-un proces de schimbare a sarcinilor în fermă și, mă tem că romanul lui Orwell, care a fost perceput drept o distopie crâncenă, una dintre cele mai puternice ale literaturii, a iradiat spre realitate, spre viața de zi cu zi și a oferit contramodele. Contracultura, contraselecția sunt niște lucruri la mare modă în viața publică românească, nu numai în viața politică. Așa că, urma pe care o lasă Orwell în mentalul și comportamentul nostru este încă adâncă. Prin urmare, da, trăim într-un fel de fermă a animalelor, altfel sistematizată decât în romanul lui Orwell, dar cu tot felul de arătări, de jivine, de lighioane, dintre care unele sunt foarte periculoase.
„În lume nu-s mai multe Românii“ este titlul cărții dumneavoastră, o cronică a imposturii, așa cum ne semnalați în dedicație. De ce? România dumneavoastră cum arată?
Of, cred că fiecare are România lui și această Românie este o bulă în care fiecare își confecționează propria țară și îi dă un chip, un portret. O înzestrează cu lucruri plăcute, iar asta înseamnă să alunece în utopie. Instrumentul de lucru al utopiei este visul, așa cum instrumentul de lucru al distopiei este coșmarul. Utopia este definită de englezi drept paradisul proștilor. Deci, dacă își organizează fiecare România lui se complace într-o formă fără fond, în loc să-și dea mâna cu alți oameni alături de care poate face împreună o Românie digerabilă în care se respiră ușor și firesc. Așa că România mea este o Românie populată deopotrivă cu tineri cu buletin și bătrâni care gândesc tinerește, este o Românie populată de oameni inteligenți fără să fie erudiți, de oameni cărora le place viața curată și care au repere morale, de oameni care nu sunt niște castrați afectiv ci, dimpotrivă, sunt oameni care se bucură de plăceri cărora le plac și picanteriile. Dar sunt oameni care nu-și trafichează conștiința. Din punctul meu de vedere, o Românie în care mi-ar plăcea să trăiesc este aceea în care există un trafic cât mai mic de conștiințe sau închiriere cât mai estompată a conștiințelor.
România asta, în care trăim cu toții, vă sperie, cum arată ea?
Nu, nu mă sperie. Dacă m-ar fi speriat fie aș fi plecat, fie n-aș mai fi scris sau făceam altceva. Migram spre alt registru de viață și de exprimare. Nu, este o Românie care de multe ori mă înduioșează, mă face să mă simt solidar, dar care de multe ori mă exasperează, ca pe fiecare dintre noi. Nu arăt cu degetul spre țara mea, nu o pun la colț și nu o judec pentru că nu am dreptul s-o fac, dar încerc să fac orice depinde de mine pentru ca lucrurile să arate, din punctul meu de vedere, ceva mai frumos. E o țară caldă și atrăgătoare din multe puncte de vedere, o țară cu capcane, cu gropi și la propriu și la figurat, o țară care depinde de noi să o facem vizitabilă de străini. O carte de vizită, dar nu doar turistică, o carte de vizită existențială, un loc în care să găsești lucruri netrucate, lucruri frumoase și oameni paroliști. Aceștia sunt mai greu de procurat. Ei există, dar nu la fel de mult cum mi-ar plăcea mie.
Vă inspirați, în ceea ce scrieți, din stradă, de la televizor, din ceea ce trăiți. Cât timp credeți că veţi mai avea subiecte, din tot ceea ce este în jurul nostru?
Cred și sper că am să virez și spre alte subiecte, să revin la romanul pe care l-am început în urmă cu un an și pe care l-am lăsat, așa, început… și de care mi-e dor, câteodată. Am două feluri de a mă raporta la literatură. E vorba de imediatul nostru de zi cu zi, care face posibile cărți precum „Orice om îi este teamă: Un partid, doi ani și trei premieri“ sau „În lume nu-s mai multe Românii“ și piciorul celălalt pe care îl pun pe alt mal al istoriei și în alt timp istoric: în Franța, Irlanda, Italia, în Portugalia… și în care spun povești. E forma mea de escapism, dacă vreți s-o spun așa. În momentul în care nu mai pot scrie despre ceea ce văd, scriu despre ceea ce n-am văzut, n-am trăit, dar mi-ar fi plăcut să-mi imaginez. Sper să intru într-un fel de șomaj, adică să nu mai fiu arhivarul derapajelor zilnice, să mă întorc la romanul meu francez.
Sunteți o prezență constantă la târgurile de carte și un fin observator al tendințelor în materie de lectură la români. Ce mai citesc românii? Mai citesc, totuși?
E înșelător ce vedem noi aici, la un târg de carte. Dacă ne uităm la aceste cinci zile de târg, dar mai ales în ultimele trei, constatăm că românii sunt niște cititori împătimiți. Ceea ce, firește, este o iluzie. Avem oameni care citesc moderat, avem oameni care citesc foarte mult, oameni halucinați de ideea de a devora sute de pagini pe zi. Dar, avem o grămadă de oameni care trăiesc în afara cărților. Se poate trăi. Nu poți să trăiești fără mâncare și băutură, probabil nici fără sex. Dar fără Einstein, Dostoievski sau Goethe poți să trăiești. Fără Vargas Llosa, chiar și fără mine se poate trăi. Problema este că în clasamentele internaționale arătăm în continuare mizerabil, suntem la coada cozii în ce privește Uniunea Europeană și plasarea pe continent. Avem o rată de analfabetism funcțional care a trecut binișor de 40 la sută, ceea ce e grav. Dar, avem în continuare, pepinieră de doctori, impostori, doctori plagiatori. Doctori care plagiază din propriii lor îndrumători științifici, care nu au nici măcar curiozitatea de a vedea cum arată lucrarea, în ansamblul ei. Prin urmare, nu stăm atât de grozav. Ce se vede la târgurile de carte reprezintă un balon de oxigen pentru noi ca editori, dar este un simplu balet de protocol literar și de evenimente frumoase care durează câteva zile. Atât.
„ Utopia este definită de englezi drept paradisul proștilor. Deci, dacă își organizează fiecare România lui se complace într-o formă fără fond, în loc să-și dea mâna cu alți oameni alături de care poate face împreună o Românie digerabilă în care se respiră ușor și firesc.“
„Din punctul meu de vedere, o Românie în care mi-ar plăcea să trăiesc este aceea în care există un trafic cât mai mic de conștiințe sau închiriere cât mai estompată a conștiințelor.“
