Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Principalii oameni politici pe care s-a sprijinit Carol I

Preocupat de elite și de rolul jucat de acestea în societate, în general, și în societatea românească în mod special, istoricul Ion Bulei a publicat mai multe cărți pe această temă.

Share

Rl online 0 comentarii

Actualizat: 07.12.2018 - 11:04

Una dintre ele, “Un Hohenzollern în România: Carol I”, cuprinde un capitol intitulat “Oamenii de lângă mine”, ce ne-a fost pus la dispoziție spre publicare de către autor, acum, în an centenar.

 

Lascăr Catargiu: „Aiasta se poate, Maiestate, aiasta nu se poate“

Este cel dintâi om politic român important pe care Carol I l-a întâlnit la venirea sa în ţară. Născut la  1 noiembrie 1823 la Iaşi (m. 30 martie 1899, Bucureşti),  Lascăr Catargiu provenea dintr-o veche familie de boieri moldoveni. Dacă anume ar fi căutat personajul politic specific noii sale patrii, Carol n-ar fi găsit altul mai potrivit. Lascăr Catargiu îşi făcuse studiile în pensioane particulare.

De aceea, el nu era un om umblat prin şcoli, nici un spirit cultivat prin autopregătire nu devenise. Citea puţin, iar de scris nu se cunoaşte vreun text care să-i aparţină. Nu era niciun mare orator, mai toate discursurile sale din Parlament fiind dovada lipsei de elocinţă. Vorbea încet şi greoi.

De aceea căuta să fie la obiect, de obicei lăsând partizanilor săi grija de a convinge. Era un om practic şi bun cunoscător al realităţilor ţării. Îl preocupa cu deosebire să dea statului o bună administraţie, convins fiind că nu de reforme ducea lipsă ţara, ci de o conducere practică şi eficientă. Atunci  când intrase în politică, se îndreptase de la bun început către administraţie, fiind locţiitor de ispravnic de Huşi între 1843 și 1844 şi pârcălab de Neamţ în 1845.

 

“Un foc de ţară simplu, luminos şi cald”

Era prim-ministru şi ministru de Interne (mai-iulie 1866) atunci când principele Carol a venit în ţară. În timpul guvernării conservatoare dintre 1891-1895, ca  prim-ministru şi ministru de Interne a dat o bună funcţionare poştei rurale, spitalelor săteşti, jandarmeriei rurale şi penitenciarelor.

Rezolva cu promptitudine rapoartele prefecţilor. Iscălitura şi rezoluţiile sale le întâlnim pe numeroase documente administrative. Nicolae Iorga spunea despre el că multe îi lipseau, dar ”într-o lume care umbla cu pălăria ca să prindă stelele din cer şi găsea adesea sub pălărie ce se afla pe pământ, în marginea drumului, avea, prin urmare, un talent, mai puţin, o facultate, am nimeri mai bine zicând un simţ, un instinct, acela de a şti ce se poate”. Adică faimoasei maxime franceze “voieşte şi vei putea”, dragă lui C.A. Rosetti sau lui I.C. Brătianu, Lascăr Catargiu îi opunea una moldovenească: “Se poate? Voieşte. Dar numai dacă se poate”.

Pentru istoricul Nicolae Iorga, un Take Ionescu și un P.P. Carp erau ”focuri de artficii, cu litere, cu embleme, cu figuri roşii, verzi, albastre”, în vreme ce Lascăr Catargiu era “foc de ţară simplu, luminos şi cald”. I.L. Caragiale, într-o ipostază proconservatoare, la 8 decembrie 1896 scria despre Catargiu: ”Îndărătul acelor doi ochi blânzi stă dârză voinţă neîncovoiată, sub chipul acela de răzeş plin de bonomie naivă, e totdeauna deşteaptă, la pândă, cea mai sigură judecată, cea mai adâncă dibăcie de om de stat. Toate acestea pe un fond moral fără cea mai mică imputare”.

 

Noul nu trebuie niciodată respins, iar vechiul nu trebuie dintr-odată părăsit

Într-o lume nerăbdătoare, pusă sub semnul unor mari prefaceri, care cereau noi mentalităţi, Lascăr Catargiu a vrut şi a ştiut să-şi păstreze calmul.

De altfel, aşa şi era din fire. Când, la 2 mai 1864, soldaţii au pătruns în adunare şi deputaţii au luat-o care încotro, L. Catargiu a rămas la biroul său de preşedinte, scriind mai departe. Când un soldat s-a apropiat de el, a ridicat privirea şi i-a spus liniştit: ”Mă rog, stai încă olecuţă. Eu sunt preşedinte. Nu pot pleca până nu îmi termin procesul-verbal al şedinţei”. Cu calmul său, cu trecutul său, a reuşit să se impună celorlalţi conservatori fruntaşi, toţi mai pregătiţi decât el, mai învăţaţi, unii cu adevărat valori politice, precum P.P. Carp, Take Ionescu, Al. Lahovari, Al. Marghiloman, Nicolae Filipescu... Sau altora, cu ambiţii mari, ca generalii Florescu sau Manu. Pentru Lascăr Catargiu n-a fost deloc uşor.

Mai cu seamă în anii 1888-1891, când  poziţia sa de lider a fost pusă la grea încercare. Regele Carol a crezut că e nevoie de intervenţia sa pentru a-i determina pe fruntaşii conservatori să se înţeleagă între ei. Lascăr Catargiu n-a acceptat acest amestec regal în treburile partidului pe care îl conducea, care nu făcea decât să încurajeze veleitarii, cu deosebire pe P.P. Carp. A dovedit, o dată în plus, că, în toate momentele dificile ale vieţii politice din vechea Românie, conservatorii au rezistat amestecului regal. Şi, prin aceasta, considerau ei, se deosebeau de liberali, care adesea au demonstrat prea multă obedienţă. Catargiu n-a fost un om de reală creaţie guvernamentală, nu a dat partidului său un program propriu-zis.

În prima lui guvernare, între 1871 și 1876, de altfel foarte bună, programul i-a fost impus de împrejurări. Iar în cealaltă, din 1891-1896, ideile programatice i-au fost date de  junimişti. Şi chiar dacă în 1866, când a fost votată Constituţia, era prim-ministru, nu el a fost autorul ei (de fapt, nici nu se poate spune că a avut vreun autor). În politică o idee l-a stăpânit mereu: să nu fie date toată ziua reforme ţării, pentru că exista riscul ca ele să nu fie aplicate. Credinţa lui a fost că n-o poţi lua înaintea realităţilor. N-ajungi nicăieri. Chiar dacă în guvernările sale n-a venit cu multe programe şi idei, în schimb, în toate, a adus calm şi stabilitate politică. Agitaţiei liberale continue el i-a opus cumpănirea.

În istoria modernă a românilor a fost nevoie şi de una, şi de alta. În 1871 el a fost cel chemat să salveze o situaţie care părea de nesalvat şi ameninţa cu abdicarea lui Carol I. Şi el este acela care a adus ţării prima guvernare serioasă de după 1866, contrazicându-l pe Carol I, care credea România neguvernabilă.

Programul lui Catargiu era bunul simţ. Era convins că în politică exista o limită până unde s-ar fi putut merge şi dincolo de care se găsea hazardul necontrolabil. Această limită era simţul comun. Noul nu trebuia niciodată respins, ci doar preluat cu măsură, iar vechiul nu trebuia dintr-odată părăsit, căci oricând ar fi putut să fie încă bun.

Îndărătul acelor doi ochi blânzi stă dârză voinţă neîncovoiată, sub chipul acela de răzeş plin de bonomie naivă e totdeauna deşteaptă, la pândă, cea mai sigură judecată, cea mai adâncă dibăcie de om de stat. Toate acestea pe un fond moral fără cea mai mică imputare“.

I.L. Caragiale

Comentarii

loading...