Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

O istorie a Revoluțiilor și consecințele lor pentru familie (3)

Roberto de Mattei (n. 21 feb. 1948) este un istoric italian romano-catolic. Este președinte al Fundației Lepanto (Roma – Washington) și editor-șef al periodicelor italiene „Radici Cristiane” (Rădăcini creștine), „Nova Historica” și „Corrispondenza Romana”.

Rl online 0 comentarii

Actualizat: 15.12.2018 - 11:38

Profesor asociat la Universitatea Europeană din Roma, unde coordonează cursurile de Științe istorice și unde a predat Istorie modernă și Istoria creștinismului. Cunoscut ca un critic al pontificatului Papei Francisc.

La cel de-al patrulea Forum anual pentru Viață organizat la Roma de „Vocea familiei”, profesorul De Mattei a dat citire acestui eseu.

În 1923, Felix Weil (1898-1975) a finanțat Erste Marxistische Arbeitswoche („Prima săptămână de lucru marxistă”), în orașul german Limenau. Succesul acestui eveniment a condus la fondarea Institut für Sozialforschung (Institutul pentru Cercetări Sociale), condus între 1930 și 1958 de Max Horkheimer.

Institutul din Frankfurt, o școală marxist-hegeliană din Frankfurt, a colaborat cu Institutul din Moscova pentru publicarea lucrărilor lui Marx și Engels.

În 1929, liderii politici sovietici au invitat un student al lui Freud, psihanalistul austriac Wilhelm Reich (1897-1957), pentru o serie de conferințe care au condus la publicarea lucrării sale „Materialismul dialectic și psihanaliza” la Moscova, textul fondator al așa-numitului „Marx-Freudism”. În aceasta, precum și în lucrările sale ulterioare, Reich a prezentat familia ca instituție socială represivă prin excelență și a afirmat că nucleul fericirii este sexualitatea. Pentru el, abolirea familiei și revoluția de la sex-negare la sex-afirmare erau necesare. 

Reich, care a dedicat cea de-a doua parte a Revoluției sexuale „luptei pentru o viață nouă în Uniunea Sovietică”, a fost un mare admirator al creșei conduse de Vera Schmidt (1889-1937), înființată în 1921 în centrul Moscovei, unde copiii mici erau învățați despre masturbare și excitare sexuală precoce. El afirmă: „Munca ei a fost în întregime în direcția afirmării sexualității infantile”. Troțki a sprijinit activitatea Verei Schmidt și ideile lui Wilhelm Reich. Revoluția sexuală a lui Reich a fost o parte esențială a revoluției permanente a lui Troțki.

Ca orice revoluție, cea bolșevică a avut, de asemenea, o dialectică internă. Cele două tendințe au fost cea a lui Stalin, care, deși nu renunța la teroare, în scopul de a păstra puterea, a fost forțat să modereze radicalismul revoluționar, iar cealaltă a fost a lui Troțki, care l-a acuzat pe Stalin de a fi trădătorul Revoluției. Înfrângerea lui Troțki a marcat sfârșitul Revoluției sexuale în Rusia, dar eșecul ulterior al stalinismului în anii ’50 a adus victoria troțkismului, care s-a afirmat în lume o dată cu Revoluția din ’68.

Ideile lui Reich, dezavuat de Stalin, s-au răspândit în Occident și le-au întâlnit pe cele ale Școlii de la Frankfurt, ai cărei reprezentanți au reușit să ocupe locuri-cheie în universitățile americane, precum Harvard, Berkeley și San Diego. Herbert Marcuse (1898-1979), cercetător al Institutului Horkheimer și autor al best-seller-urilor „Eros și civilizație“ (1955) și „Omul unidimensional” (1964), a redus, așa cum a făcut Reich, natura umană la cedarea liberă în fața impulsurilor sexuale. Aceste idei au stat la baza unei revoluții culturale care nu le-a compromis pe cele anterioare, ba chiar a dus la ceva mai rău: lacrimile unei generații care și-a pierdut nu doar ființa, ci chiar sufletul.

Mișcarea din ’68 a fost cea mai devastatoare dintre toate revoluțiile precedente, deoarece a atacat familia și a transformat viața de zi cu zi a societății occidentale. Astăzi, dimensiunea utopică a Revoluției ’68 a căzut, iar relativismul postmodern rămâne ca moștenire a sa, exprimată de intelectuali, dintre care îl amintim pe Michel Foucault (1926-1984). Foucault a teoretizat importanța gândirii lui De Sade în lucrările sale din 1961 „Nebunie și civilizație: o istorie a nebuniei în Epoca Rațiunii” și din 1966 - „Ordinea lucrurilor: o arheologie a științelor umane”. Gândirea lui, potrivit lui Thibaud Collin, „constituie fundamentul conceptual al lobby-ului homosexual/gay”. 

Sub influența lui Foucault, americanca Judith Butler a fost una dintre primele autoare ale „teoriei genului”, care este ultima frontieră a ideologiilor postmoderne. Materialismul evoluționist rămâne filosofia subiectivă care vede omul ca materie în schimbare, fără un caracter propriu, capabil să fie modelat după dorință în conformitate cu dorințele și voința tuturor. Orizontul final este cel descris de De Sade și Reich.

 

Conciliul Vatican II și consecințele sale

O forță singură ar fi putut opri acest proces de dizolvare morală: Biserica Catolică. Dar între 1962 și 1965 Biserica Catolică, de asemenea, a cunoscut propria revoluție. Aceasta a fost Conciliul al II-lea de la Vatican.

În ajunul Consiliului convocat de Ioan al XXIII-lea, cei mai buni teologi catolici au compilat o schemă excelentă pe familie, care a fost aprobată de Papă și prezentată în sala sinodală. Această schemă a confirmat cu claritate scopul căsătoriei și datoria familiei în lumea modernă, condamnând erorile larg răspândite în domeniul moralei. Dar la câteva săptămâni după începerea conciliului, schemele prezentate de către Comisia pregătitoare au fost eliminate de către episcopii și teologii din Europa Centrală, așa-numita Alianța Europeană („Alliance européenne”).

Totul a fost refăcut de la început, iar schema despre familie a fost înlocuită cu un nou document de lucru. Acest text, care a devenit constituția Gaudium et spes, a fost dedicat lumii contemporane, mai degrabă interesate să intre în dialog cu ea decât să reafirme doctrina Bisericii împotriva ei. Nașterea și educația copiilor au fost plasate pe un plan secund, ca urmare a nevoii de dragoste între soți. Aceste nevoi de impulsuri și dorințe, potrivit unor teologi, nu puteau fi constrânse într-o „cușcă” juridică, dar ar justifica contracepția și coabitarea extraconjugală. Ideea naturii a fost substituită cu cea a persoanei ca o realitate în transformare, în continuă schimbare. Rigiditatea a început să fie pusă în contrast de căldura și fluiditatea vieții; împlinind teoria lui Antonio Gramsci (1891-1937): primatul praxis-ului asupra teoriei, al vieții asupra adevărului, al experienței asupra doctrinei, așa cum mulți afirmă în domeniul teologic.

Nu am ajuns la exortația Papei Francisc Amoris laetitia (2016) peste noapte. 50 de ani au fost necesari, dar rădăcinile sunt acolo, în Conciliul Vatican II. Și Conciliul nu a făcut nimic altceva decât un compromis între doctrina Bisericii și teoriile anticreștine ale Revoluției Culturale moderne. Astăzi, ceea ce este în joc nu este doar instituția familiei, ci existența unei legi morale absolute și imuabile. Patru cardinali au recunoscut acest lucru și i-au cerut Papei Francisc a confirma cu claritate caracterul absolut universal și obligatoriu al legilor naturale și divine. Dacă cineva permite călcarea moralei într-un punct, totul se prăbușește. Dacă morala decade, De Sade, Reich și Antinomianiștii tuturor secolelor triumfă.

 

Traducere de Bogdan Stanciu

Comentarii

loading...