Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Constantin Esarcu și Palatul Ateneului Român, la 130 de ani

Cu câteva zile în urmă, la Ateneul Român a avut loc un eveniment memorabil: preluarea Președinției Comisiei Europene de către România. Este o mândrie pentru țara noastră.

Share

Rl online 0 comentarii

Actualizat: 18.01.2019 - 09:15

Am ascultat cu atenție prezentările reprezentanților europeni și ale celor din țara noastră. M-a impresionat cuvântul lui Donald Tusk, un polonez care a înțeles ce este istoria unei țări. Dar și faptul că toți cei care au participat (mai ales străinii care nu văzuseră Ateneul) la eveniment au fost impresionați de acest edificiu. M-am întristat când am constatat că în acest edificiu măreț, ridicat grație marelui român Constantin Esarcu și încărcat de atâta istorie – fresca lui Costin Petrescu ce reprezintă istoria noastră – nici un oficial român nu l-a amintit pe marele diplomat și ministru de Externe Constantin Esarcu, cel căruia îi datorăm acest Palat remarcabil. Iată de ce am considerat că merită să prezentăm într-un ziar ca „România liberă”, ce-și iubește și respectă istoria, câteva crâmpeie din viața și opera lui Constantin Esarcu.

 

Cursuri publice pentru a propaga instrucțiunea și educația

Constantin Esarcu s-a născut în București, la 5 noiembrie 1836, ca fiu al doctorului Exarchos, care își luase licența la Viena în anul 1825. A urmat cursurile secundare la Colegiul „Sf. Sava” din București. Studiile universitare le face la Paris, absolvind mai întâi, la Sorbona, Facultatea de Științe în 1859 și apoi Facultatea de Medicină în anul 1864, luându-și doctoratul în medicină cu o teză despre dinamica și sonoritatea cardiacă, sub îndrumarea cardiologului Jean-Baptiste Bouillaud, profesor la spitalul parizian Charité.

După revenirea în țară, Constantin Esarcu este numit, la 6 octombrie 1864, profesor de istorie naturală la Școala de Medicină și apoi la Facultatea de Medicină. Esarcu a fost raportorul comisiei însărcinate de Consiliul general de instrucție publică pentru transformarea Școlii de Medicină în Facultate, la București, în anul 1866, sprijinind activ eforturile lui Carol Davila, Nicolae Kretzulescu și Nicolae Turnescu. Eforturile acestora vor fi consfințite de Consiliul de Miniștri la 11 februarie 1867, când se aprobă înființarea Facultății de Medicină.

În același timp, odată sosit în București, le propune lui Nicolae Kretzulescu și V.A. Urechia să facă o serie de cursuri publice „cum se fac pretutindeni, unde se propagă în popor instrucția și educația”.

Și atunci s-a creat, în octombrie 1865, Societatea Ateneului Român, care și-a început conferințele lunare.

În anul 1873 Constantin Esarcu a demisionat din învățământ și a intrat în diplomație, fiind numit ministru plenipotențiar la Roma. Plecarea sa, care era sufletul instituției, va fi „o lovitură grea adusă Ateneului”, conferințele aproape încetând până la 1878, când Esarcu revine în țară. În această perioadă el a descoperit în arhivele italiene din Florența, Veneția, Milano și Roma documente privitoare la istoria românilor, secolele XV-XVI, publicate apoi în volumele: „Ștefan cel Mare. Documente descoperite în arhivele Veneției“ (1874) și „Documente istorice descoperite în arhivele Italiei“ (1878).

 

Dați un leu pentru Ateneu!

„Dar abia Ateneul Român își scutură pleoapele”, cum spunea V.A. Urechia, și Constantin Esarcu este trimis ministru plenipotențiar la Atena. El revine în țară la 1883 și „iar se redeschid pentru public porțile Ateneului”. Marea problemă, însă, cu care se confrunta Societatea Ateneul Român era aceea a înălțării unui local propriu. Că aceasta era la ordinea zilei ne-o dovedește însuși Constantin Esarcu în cuvântarea sa ținută în ziua de  27 noiembrie 1883, cu ocazia inaugurării ciclului de conferințe pe anul 1883/1884. Întors în țară, Constantin Esarcu a jertfit toată activitatea sa pentru întemeierea clădirii Ateneului Român, ajungând proverbial prin insistența: „Dați un leu pentru Ateneu!”.

 

Prima conferință în noul lăcaș

După obținerea terenului și a fondurilor necesare, prin organizarea celebrei loterii publice, Constantin Esarcu întocmește tema proiectului, încredințând elaborarea planurilor și a devizului arhitectului francez Albert Galeron, cu care se încheie un contract la 24 mai 1886. Imediat se organizează o licitație pentru „construcția de roșu” a Palatului Ateneului Român, care este câștigată de Dobre Nicolau, unul dintre constructorii importanți ai timpului. Palatul este construit în ritm alert, astfel că la 14 februarie 1888 ciclul de conferințe se deschide într-una din sălile sale. Trebuie amintit că Esarcu a pus și bazele societății Amicii Instrucțiunii (1866), transformată peste un an în Societatea pentru Învățătura Poporului Român, a înființat Societatea Filarmonică (1868) și  Societatea Amicii Belle-Artelor (1872). Personalitatea lui Constantin Esarcu nu poate fi mai bine descrisă decât a făcut-o T.G. Djuvara în cuvântarea rostită cu prilejul inaugurării bustului lui Constantin Esarcu: „Esarcu a trăit printre noi; viața și operile lui sunt îndeobște cunoscute și nu voiu încerca a le schița aci. Voiu căuta numai a fixa căteva trăsături a acestei figuri, simpatice și interesante din multe puncte de vedere. Prin doue mari calități Esarcu îmi pare că se va impune ca un exemplu bun de urmat; el avea energie stăruitore în acțiunile, prin cari urmăria un scop înalt, bine statornicit dinainte; el avea cumpătare în vorbe și în modul lui de a trăi. Pe de o parte, el a dat un puternic imbold inițiativei private, într’o țară unde, trebuie s’o recunoascem, totul se aștepta de la stăpânire; acest Palat strălucit dinaintea căruia ne aflăm, podoaba Bucurescilor, el l’a conceput, el l’a zidit, pietricică cu pietricică; cine nu-și aduce aminte sublimul său apostolat, când aduna leu cu leu suma formidabilă ce a îngropat în temeliile acestui altar înălțat Literilor, Sciințelor și Artelor? Se pote odisee mai duiosă decât aceea a acestui om, iluminat de o idee sublimă, mergând cu încăpățânare din casă în casă, cerșind, el atât de bogat în energie, concursul celor mai slabe ajutore, nedesperând nici odată, și încuragiând pe toți, cu o sfântă încredere în sine?

Atheneul Român va rămâne pururea simbolul inițiativei private și a spiritului de asociațiune în România. Pe de altă parte, cumpătat în expresiuni, pentru că cunoscea valorea cuvintelor, așa că n’ar fi îmbucat niciodată trâmbița unei indignări exagerate pentru fapte de nimic, Esarcu a trăit totdeauna după maxima lui Horațiu: Vivitur parvo bene, lucru nu tocmai ușor într’o societate peste măsură aplecată către risipă. Pe cât era de mândru când vorbia de Atheneul Român, pe cât era de ambițios pentru a ajunge la înaltele dregătorii ale Statului, în scopul meritoriu de a fi părtaș la progresele de realisat, pe atât era de modest în viața sa privată și publică; l’am vedut cu toții cum, după ce ajunsese la culmea situațiunii diplomatice numai prin munca sa, iar nu prin influența puternicelor rudenii, Esarcu continuă a locui în fosta lui căsuță de pe strada Polonă, unde o singură betrână servitore era păzitorea afectuosă a atâtor comori artistice adunate cu o pasionată trudă.

Am zis că era ambițios, dar e ambițiune și ambițiune. «Ambițioșii», a zis ilustrul filosof englez Bacon, «se pot împărți în trei clase: unii nu se gândesc decât a se ridica ei însăși, specie comună și de desprețuit; alții, cu aceleași vederi, urmăresc propășirea patriei, ambițiune mai nobilă, mai înaltă și pote mai violentă; alții, în fine, îmbrățișază fericirea și gloria tuturor omenilor în imensitatea proiectelor lor; acesta e ambițiunea filosofilor cari năzuesc să lumineze spiritul și să îndrepteze moravurile. Ambițiunea este dar câte odată un vițiu și câte odată o virtute». Întrega activitate a lui Esarcu arată cărei categorii de ambițioși aparținea dânsul.

Ca unul ce am fost de aprope colaborator al seu, fie la Ministerul Afacerilor Streine, fie la Atheneu, am putut aprecia atât agerimea minții sale, cât și valorea inimii sale. În acestă inimă dorul țerei era firul conducător al tuturor acțiunilor. De aceea, pe cât timp a fost în străinătate, el nu s’a mulțumit numai a represinta România cu demnitate pe cele două pământuri clasice ale Italiei și Greciei, ci a răscolit cu neobosită strădanie bibliotecile străine, încă din 1873, și a dat la lumină prețioase documente pentru istoria nemului românesc. După cum a scris el însuși: «Sub un cer strein, totdeauna însă scumpa nostră Românie am avut’o în vedere». Cu diplomația patriotismului el își alcătuia astfel neperitore scrisori de acreditare către recunoscința țării pe care o represintase.

Niciodată în repaos, căutând fără preget ocasiuni de a lucra și de a fi folositor, Esarcu părea pătruns de acest adevăr, că «întocmai ca licuriciul care nu lumineză de cât când sboră, spiritul se întunecă de îndată ce se odihnesce».

Democrația Română nu trebue dar să uite niciodată serviciul ce acest bărbat de stat i-a adus, căutând cât mai mult să înalțe nivelul intelectual și moral al păturilor sociale de jos, în cari s’a păstrat, neatinsă și limpede ca un diamant ascuns, ființa naționalității nostre. Iată de ce sorta țeranului trebuie să preocupe în supremul grad pe toți omenii politici. Să veghiăm asupra viitorului sătenilor, care au stat de strajă în vremurile viforose ale asupririi streine; să le înțelegem suferințele și nevoile și să le căutăm leac. Să ne jertfim și noi, clasele dirigente, pentru acei cari s’au jertfit în restimpul vecurilor trecute. Să nu pregetăm a da fiecare, proporțional cu ceea ce avem relativamente mult, pentru țăranul român, care n’are nimic și care câștigă atât de puțin. Să medităm adâncul cuvânt al Evangelistului: «Numai dragostea clădesce» și cu dragoste pentru po-por să resolvăm problemele încâlcite cari apasă aspru pe grumazii țerii; în acest chip vom împiedica să se sape o prăpastie între clasele sociale ale poporului român; tot de odată vom sădi astfel și respectul legei în inima tuturor cetățenilor, căci toți se vor domiri că dreptatea lucesce deopotrivă pentru toți.

Iată, Doamnelor și Domnilor, simțiminte de frăție națională și de prudență politică, cari, îndrăsnesc să afirm, sunt tote în sensul carierei și vieței lui Esarcu; aceste simțiminte negreșit le încuviințeză și ni le-ar povățui umbra lui, care planeză astăzi în mijlocul nostru. Nu a lăsat el ore moștenire poporului român tot ce poseda: averea lui, cărțile lui, tablourile lui, și mai presus de tote, acest Atheneu impunător, care întrupeză cugetarea și idealul lui?

Când, prin urmare, răsună, de la tribuna Atheneului, o voce care sintetizează dorurile și aspirațiunile nostre și aruncă semînța progresului, să ne reamintim că generosei inițiative și neobositei munci a lui Esarcu datorim acest lăcaș și să aducem memoriei lui prinosul mulțumirilor nostre.

Esarcu nu numai muncea el însuși, dar încă, ceeace pote e tot atât de greu, făcea și pe alții să muncescă, prețiosă însușire pentru cine se află în capul unei mari instituțiuni de cultură, ca și pentru orice om de guvernământ.

De aceea, Doamnelor și Domnilor, noi, colaboratorii săi de ieri, în unire cu sentimentul public, ridicăm cu pietate lui Esarcu acest bust, reprezentând chipul blând și de frumoase învățăminte.”

Să amintim că, în semn de recunoștință, la 26 martie 1889, alături de bustul instalat în Palatul Ateneului s-a gravat pe o placă de marmură un „Act de mulțumire“ adresat lui Esarcu.

 

Și-a lăsat întreaga avere Ateneului Român

Constantin Esarcu a depus întreaga sa energie în cadrul unei strălucite activități culturale la care nu a renunțat până la sfârșitul vieții. A luptat pentru ca științele -să-și poată realiza unul din cele mai înalte scopuri, acela de ameliorare socială, adică „a răspândi în spirite mai multă lumină, în inimi mai multă moralitate, demnitate, independență de caracter”. A susținut ca „programele școlare să se alcătuiască de pe poziții realist-științifice” și, intuind necesitățile economice ale epocii, era pentru transformarea câtorva gimnazii clasice în școli reale.

S-a stins din viață în anul 1898, lăsându-și averea Ateneului Român.

Din păcate, astăzi la 130 de ani, bustul lui Constantin Esarcu a dispărut, placa de marmură pe care este înscris „Actul de mulțumire“ se găsește spartă în câteva bucăți în subsolul Ateneului, mormântul său de la Cimitirul Bellu este complet părăsit. Iar noi, cei de astăzi, ce facem?

Organizăm manifestări deosebite în Palatul Ateneului Român, organizăm concerte ale Filarmonicii, dar pe Constantin Esarcu, creatorul acestui Palat–simbol, l-am uitat și părăsit.

Atât să fi înțeles noi astăzi din vorba românului „Recunoștința e o floare rară”? De aceea trebuie să o cultivăm mai des. 

 

 

Domnului Constantin Esarcu

Act de mulțumire

Ai probat ce poate o voință devotată unei idei în mijlocul învăluirilor noastre zilnice. Tu n-ai trăit în ultimul timp decât pentru opera întreprinsă, Palatul Ateneului Român, pentru dânsul ai muncit, pentru dânsul ai cugetat încă din prima zi a înființării în Bucuresci a Societății Ateneului.

Noi, colegii tăi din această Societate, te-am admirat și te -iubim pentru că imaginea ta vie în inima noastră să rămână tot așa de vie și pentru generațiile viitoare. Noi donăm noului nostru Palat bustul tău în bronz datorit daltei -Statuarului Hegel din Paris.

S-a zis la solemnitatea punerii petrei fundamentale a -Palatului amintindu-se legenda Meșterului Manole de la Curtea de Argeș că trăinicia monumentului nostru nu o va asigura legendara umbră a unei femei închisă în zidurile lui, ci conlucrarea devotată a femeii române vii și conscientă de scopul mare ce cu toții urmărim ca Societate Literară și Artistică, nu va fi deci neexplicată viitorelor -generațiuni cetirea mai jos de semnături de domne -române care s-au asociat cu noi și la acest act de recunoscință -pentru tine, iubite coleg.

Astăzi în prezența MMLL Regele și Regina în anul 1889, luna martie, în 23 dile, s-a instalat bustul tău în Palatul Ateneului și noi dispunem ca acest act al nostru să fie gravat în placa de bronz fixată pe consola bustului și tot odată reies și scris în două exemplare cu propriile noastre semnături. Unul din aceste să fie depus în Archiva Societății iar al doilea să fie încredințat iubitului nostru coleg.

Bucuresci, Palatul Ateneului Român, în 1889, luna martie în 26 zile

 

Nicolae Noica, profesor inginer

Comentarii

loading...