Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

INTERVIU. Prin cenușa imperiilor, pentru o Românie Mare!

Peste două săptămâni împlinim 100 de ani de Românie Mare.

Share

Ionuț Crivăț 0 comentarii

Actualizat: 19.11.2018 - 16:23

Acum câteva zile s-au strâns tot 100 de ani de la terminarea Marelui Război prin care, Dumnezeu, providența, oamenii și sângele vărsat  au făcut posibil Centenarul pe care-l sărbătorim pe 1 Decembrie.

Pe strada Cobălcescu, în stânga Cișmigiului, gard în gard cu Policlinica Militară, este o clădire veche, o vilă boierească din alte timpuri. Acum austeră – ca o unitate militară -, ea servește și drept cămin, cantină pentru veteranii de război. Pereți înalți și reci, ferestre cu giurgiuvele din lemn prin care își face loc vântul tăios.

Acolo, într-un birou mo­dest, îmbrăcat în drapelul României pe care scrie „Sacri­ficiul cere respect”, vine zi de zi, în baston, un general al Armatei Române, președintele Asociației Naționale a Veteranilor de Război, Marin Badea Dragnea. Copil de trupă, plecat la Stalingrad din satul Moromeților, mutilat și decorat în război, omagiat de președinții SUA și hulit deopotrivă de contemporani, (istoria ne va lumina în acest sens), se luptă acum, nu pe front, ci prin cancelariile miniștrilor, prim-miniștrilor și președinților pentru drepturile celor ca el, din ce în ce mai puțini. Din când în când, un bătrânel adus de spate urcă cu greu scările, întreabă de vreo hârtie sau de vreo veste de la minister. Nu-i vezi fața, e în pământ, îi vezi doar o mică insignă prinsă la reverul paltonului, e veteran. Ama­ră și premonitorie constatare a poetului american Carl Sandburg, în „Amurgul bizonilor”: „Nu mai există bizonii/Și nu mai există nici cei care văzuseră bizonii”...

El, generalul, călare, nu pe Mugurel – calul care a sfârșit ciuruit de obuze, acolo unde și el a rămas mutilat, în cea mai sângeroasă bătălie a lumii, Stalingrad, ne ­mărturisește cu umor că este „călare pe 96 de ani și nu mă grăbesc, vă aștept”. „Nu mai suntem mulți ­vete­rani”, continuă generalul și ne arată portretele ­celor mai aleși,  ale cavalerilor Ordinului Mihai ­Viteazul, ultimul - gene­ral maior (rtr.) Constantin Mihalcea - prăpădindu-se în uitare la începutul lunii august, la vârsta de 104 ani. Acest Ordin este cea mai ­înaltă distincție militară, instituită pe 26 septembrie 1916, de către regele Ferdinand, ca o recunoaștere acordată de rege și de succesorii săi pentru cei care au luptat sau luptă pentru  înfăptuirea unităţii naţionale.  „Nu mi-a fost frică de ruși, nu mi-a fost frică de nemți, dar pe ăștia de azi îmi vine să-i ...” și bătrânul general îi altoiește cu o urare străveche, de pe la noi...

Am 96 de ani și 73 de ani de răbdare .... în cizme!

RL: Sunteți martor și combatant al celei mai crâncene bătălii din istoria omenirii...

Marin Badea Dragnea: Când am împlinit 18 ani, am cerut să plec voluntar pe front pentru recucerirea  Basarabiei și apoi a părții de nord a Ardealului. Am luptat de la Prut la Volga, la Tatarbunar, Tighina, Tiraspol, Odessa, de la Odessa la Nicolaev, Cotul Donului și Stalingrad. Am mers 3.000 de kilometri călare, pe jos, târâș, pe brânci, iarnă și vară.  În august 1942, la Sta­lingrad, când marea  bătălie de pe Volga era în plină desfășurare, am fost rănit. Eram călare pe Mugurel, un armăsar negru, care m-a purtat 3.000 de km, de la București la Kotelnikovo, când un proiectil ne-a do­borât pe amândoi. Armăsarul s-a cabrat, s-a întors, el este cel care a primit proiectilul din plin,  iar piciorul meu a în­ghițit 32 de schije. S-a întors și m-a protejat. Dacă nu era el, eram mort la zidurile Stalingradului și nu mai stăteam cu tine la interviu. Am fost internat în spitalul militar din Caucaz, în Crimeea, iar un medic bun mi-a salvat piciorul. Am plecat din nou pe front și am luptat până când am fost capturat în decembrie 1942. Prizonier! Am stat închis 10 luni în lagărul 165, lagăr în Siberia, în Novosibirsk.

Domnule general, ce reprezintă pentru dumneavoastră, ca veteran,  momentul încheierii Primului Război Rondial?

O împlinire. Una mare, de veacuri. Pentru mine, momentul încheierii Primului Război Mondial, care precede cu doar o lună pe cel al Marii Uniri, este unul istoric și crucial al României și al Armatei sale. Atunci s-a făcut România Mare! Știi, tinere, cât e de mare!? Eu știu, am văzut-o pe front cât e de mare! Eu am sângerat în Basarabia, la Tiraspol, apoi la Stalingrad și mai apoi până la porțile Vienei.  Aveam 18 ani, eram voluntar pe front. În loc să stau acasă și să merg la școală, eram pe front, pentru refacerea României Mari. Am 96 de ani și 73 de ani de răbdare.... în cizme! Eram elev la liceu și voluntar la Stalingrad, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Am trecut prin toate, nu mi-a fost frică de moarte, în fața gloanțelor... aveam un inamic. Poate părea crud, dar odată ce ai îmbrăcat haina militară... Din 900.000 de mii de ostași supraviețuitori, după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, mai suntem în viață aproximativ 9.000 de veterani. 794.562 au totalizat pierderile noastre – 22.592 ofițeri, 17.460 subofițeri, 754.510 trupă, morți, răniți și dispăruți.

Ați fost, sub arme, ­alături de ostașii români în Marele Război?

Noi, veteranii și invalizii de război de azi, ne raportăm,  cu sfințenie, la Primul Război Mondial, pentru că am avut alături, în tranșee și în fruntea unităților, veterani și eroi ai Marelui Război, care și-au făcut cu cinste, curaj și onoare datoria. Totodată, ne raportăm și la dramaticele împrejurări istorice determinate de samavolnicele răpiri, din anii 1938 și 1940, ale străvechilor ținuturi românești – Ardealul, Basarabia, Bucovina de Nord și Herța, de către vecinii care ne-au sfârtecat țara. S-au scurs 100 de ani de la istoricul eveniment ce a înscris pe harta lumii România, tot 100 de la încheierea primului război și 73 de ani de la terminarea celui de-al doilea. Cu șase luni mai devreme, datorită contribuției materiale, umane și de sânge a României, declarată țară învinsă. Și, din nou, am pierdut teritoriile de peste Prut, nordul Bucovinei, pe care reușisem să le eliberăm, din nefericire doar pentru puțin timp. Lacrimile din sufletele noastre, ale fraților și surorilor celor rămași sub ocupație, nu vor înceta niciodată.

Ce ne povestiți dumnea­vostră acum am citit, ne-au povestit bunicii sau am văzut prin documentarele de la televizor, ­alb-negru. Frig, foame, mizerie și... sfârșit.  Numai cuvântul lagăr, ­numitorul comun al celor mai înspăimântătoare imagini ale unui secol scăldat în sânge, te cutremură. Ce ați trăit în lagărul din Siberia?

Am trăit clipe teribile, cele al vieții de prizonier în lagărele sovietice, alături de zeci de camarazi, îndurând, începând chiar cu transportul în trenurile bou-vagon (câte o sută de persoane într-un vagon), un calvar inimaginabil în care primejdia morții te pândea, uneori, mai tare ca gloanțele. Cine a fost sănătos a rezistat, la temperaturi cu mult sub -30 de grade Celsius. Păduchii erau peste tot. Nu aveai unde să te speli până am ajuns în lagăr. Tifosul exantematic și multe alte boli, care nu m-au ocolit nici pe mine, au făcut ravagii în lagăre. Unii au fost la muncă, alții au stat în lagăr. Erau acolo 20.000 de prizonieri, dintre care 6.000 germani, 5.000 români, 1.000 de italieni, aproape 2.000 de polonezi. Ne-am trezit că suntem selecționați – trebuia să îndeplinim două condiții: să fim sănătoși și cu ceva carte – să fim instruiți la o școală de ofițeri și subofițeri români, polonezi, cehi, iugoslavi, înființată la Reazan, un fel de oraș al militarilor, cu școli militare. M-am înscris ca voluntar în Divizia Tudor Vladimirescu și am îmbrăcat din nou cămașa militară și, sub comanda gene­ralului Nicolae Cambrea, am pornit la luptă, de data aceasta împotriva nemților. Rușii ne bătură și pe noi și nemți și uite așa am ajuns până la porțile Vienei, cu arma în mână, eliberând, rând pe rând, Sfântul Gheor­ghe, Oarba de Mureș, Târgu Mureș, Beiuș, Oradea Mare, Debrețin, apoi Hron în Cehoslovacia. Comandantul Diviziei Tudor Vladimirescu a fost unul dintre cei mai străluciți ofițeri de Stat Major din Armata Română: Nicolae Cambrea, un excelent militar și ca ținută și ca pregătire, dar și ca om. A fost rănit în august 1944, iar eu la două zile după el, când aproape mi-am pierdut mâna.

Domnule general, ați fost acuzat că ați adus comunismul în România,  călare pe tancurile sovietice?

Uitați-vă la mâna aceasta mutilată, o mărturie personală pe care o resimt de-o viață, de la eliberarea Oradei, ca și urmele schijelor din bătălia Stalingra­dului. Trist, cutremurător de trist este ce s-a întâmplat după terminarea războiului. Cadre de elită ale Armatei, dintre care multe remarcate în primul război mondial, ca tineri ofițeri, distinși cu înalte ordine și medalii, au fost scoase din Armată. Unii întemnițați, li s-au confiscat bunurile, au trebuit să lucreze ca muncitori necalificați. 52 de generali au pierit în închisori condamnați pe nedrept, în baza unor acuzații false, socotiți criminali de război. Criminali ei, niște eroi care se sa­crificaseră, mai întâi pentru realizarea Marii Uniri, apoi într-o altă bătălie dreaptă, de eliberare!? În loc să fie venerați, au ajuns în cătușe, în lanțuri, au fost exterminați.  Am fost acuzat că am slujit și că am adus comunismul. Am spus-o și o mai spun până închid ochii. Nu e adevărat. Eu am slujit Armata și țara, România. Dacă astăzi Transilvania este la patria-mamă se datorează celor de-un leat cu mine, veteranilor și invali­zilor de război, celor care încă mai suntem aici și care acum, printr-o lege, am fost înlăturați de la toate ceremoniile de comemorare a eroilor neamului. Dacă vrem să depunem coroane, să ne reculegem în memoria foștilor noștri camarazi căzuți în lupte, o putem face, dar numai după încheierea ceremonialului oficial. În  mai 1946, când Tribunalul Poporului instalat de comuniști îl condamna la moarte pe mareșalul Ion Antonescu,  sentința executată, în Valea Piersicilor, de gardienii închisorii Jilava trebuia, inițial,  dusă la îndeplinire de soldații Diviziei „Tudor Vladimirescu”. Soldații și comandantul diviziei au refuzat așa ceva.  

 « După înfăptuirea Marii Uniri, mâhnit, I.C. Brătianu afirma: „Bănuiam că pentru făurirea României Mari va curge mult sânge, dar nu bănuiam că va curge și atâta noroi”... Ei bine, iată ce prevăzător era marele politician. 

 

Bunicul, tatăl și fiul, trei generații pe front: 1877-1944!

A străbătut aproape un secol de istorie; din 96 de ani de viață, 73 i-a purtat în haina militară.A participat la cel de-al Doilea Război Mondial din prima zi și până la sfârșit, luptând pe toate fronturile, de est și de vest,  de la zidurile Stalingradului și până în Cehoslovacia. A fost rănit de două ori, a stat în lagărele sovietice, dar n-ar pregeta, dacă s-ar putea da timpul înapoi, s-o ia de la capăt, în pofida tuturor greutăților, riscurilor și privațiunilor ce ar interveni, „dar să nu mai fiu prizonier”. S-a născut în 1923, în Siliștea Gumești, satul Moromeților, unde a fost coleg de bancă cu Marin Preda. A fost crescut și educat în satul natal, cu exigență și acea înțelegere țărănească simplă, dar genială a lumii și a oamenilor, sat pe care l-a părăsit la 12 ani ca să intre copil de trupă în Regimentul 4 Călărași, la celebra cazarmă Malmaison. Tatăl său, Badea Dragnea, a fost decorat cu „Virtutea Militară” în Primul Război Mondial, iar bunicul său, Ion Dragnea, a fost decorat cu „Steaua României” în Războiul de Independență.

Comentarii

loading...