A patra semnificaţie a zilei de 10 Mai

„Trecem prin zile de mare însemnătate. Întotdeauna măreaţă, ziua de 10 mai a căpătat anul acesta o nouă strălucire prin izbânda cauzei fraţilor noştri din Macedonia, pentru care România a luptat atâta timp. Evenimentul acesta, care deschide larg porţile unei vieţi noi aromânilor, va ocupa, prin înrâurirea ce va exercita, un loc de onoare nu numai în cartea ţării, dar şi în cartea Europei.”

Share

Marius Cosmeanu 0 comentarii

Actualizat: 10.05.2015 - 14:39

Text de Steliu Lambru, istoric

De la revoluţia din decembrie 1989, istoricii şi memorialiştii au recuperat tripla semnificaţie a zilei de 10 mai: 10 mai 1866, ziua în care principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen sosea în Bucureşţi, 10 mai 1877, ziua în care era proclamată independenţa de stat a României, şi 10 mai 1881, ziua în care România devenea Regatul României.

În cei 25 de ani de democraţie, refacerea semnificaţiei lui 10 mai în conştiinţa publică a românilor nu a fost deloc una simplă. Prejudecăţile create timp de aproape o jumătate de secol de comunism, perpetuarea lor perversă, republicanismul convulsiv postdecembrist şi, nu în ultimul rând, comportamentul rău-voitor al clasei politice, adesea susţinut de establishment-ul istoricilor naţional-comunişti, au făcut ca 10 mai să rămână, până nu demult, un fel de paria al calendarului laic.

Însă tripla semnificaţie a zilei de 10 mai are de recuperat şi o a patra semnificaţie. Cum fondarea, independenţa şi forma de guvernământ au fost bazele statului naţional care a creat cetăţeni români, era de înţeles ca ele să fie elementele cu cel mai puternic conţinut simbolic. Dar a patra semnificaţie, înainte de 1945, nu era câtuşi de puţin una marginalizată, nu era mai puţin menită să creeze români egali în drepturi cu ceilalţi, fie că erau sau nu cetăţeni ai Regatului României.

Pe 10 mai 1905, sultanul otoman Abdul Hamid al II-lea, intrat în cel de-al 29-lea an de domnie, semna o iradea sau „firman”, cum era denumit în presa vremii, prin care aromânii din Imperiul otoman erau recunoscuţi ca „naţionalitate” şi beneficiau de învăţământ şi biserică în limba maternă. Diplomaţia de la Bucureşţi se implicase activ în obţinerea recunoaşterii de către statul otoman a aromânilor, mai ales prin persoana generalului Alexandru Em. Lahovary.

Gestul făcut de sultanul Abdul Hamid al II-lea trebuie văzut în cadrul războiului civil din Macedonia, desfăşurat între 1904 şi 1908, un război al tuturor împotriva tuturor, bazat pe alianţe conjuncturale şi instabile. Amiciţiile loiale se puteau transforma peste noapte în duşmănii ireductibile şi invers.

Fiecare dintre bandele paramilitare create şi finanţate de Grecia, Bulgaria, Serbia şi Albania urmăreau să ocupe un teritoriu cât mai mare din Macedonia turcească pe care să-l alipească ţărilor lor, odată ce criza otomană ar fi dus la colapsul Imperiului.

Din motive geografice, aromânii erau singurii care nu puteau beneficia de pe urma unui sprijin direct din partea României şi au fost de altfel singurii care au suferit persecuţii fără a putea riposta ori primi protecţie din partea muribundului stat otoman. De altfel, relaţiile bune cu Imperiul Otoman pe care regele Carol I căutase să le cultive constant şi politica României de susţinere a integrităţii statului otoman în Balcani fuseseră motive suplimentare pentru ca răzbunarea bandelor, greceşţi mai ales, să se reverse cu sălbăticie asupra aromânilor.

Conflictul greco-român îşi avea rădăcinile încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi a secularizării averilor mănăstireşţi, iar războiul civil din Macedonia nu era decât o prelungire a sa.

Pe fundalul violenţelor din Macedonia scăpate de sub control, România a acţionat ferm pe calea diplomatică pentru protejarea aromânilor. Presiunile lui Lahovary îşi vor arăta efectele în seara zilei de 9 mai, când Abdul Hamid va emite iradeaua cu următorul text, publicat pe data de 10 mai 1905, data ultimativă până la care România somase statul otoman să acorde drepturi naţionale aromânilor:

MAJESTATEA SA IMPERIALĂ SULTANUL, care în sentimentele Sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, Îşi întinde binefacerile şi favorurile Sale asupra tuturor supuşilor Sěi credincioşi, fără deosebire de rasă nici de religiune, luând în consideraţiune suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele Tronului Imperial de către supuşii Sěi Valahi, a bine-voit să ordone ca, în virtutea drepturilor civile, de cari dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe Muhtari conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii Valahi să fie de o potrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile Imperiale profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcoalelor lor şi îndeplinirea formalităţilor edictate de legile Imperiului pentru deschiderea nouilor stabilimente şcolare.

Această ordonanţă Imperială a fost comunicată Departamentelor Imperiale respective pentru executarea ei.

Că România era decisă să meargă până la capăt în obţinerea drepturilor pentru aromâni o dovedesc spusele lui Alexandru Em. Lahovary în amintirile sale diplomatice: „o altă circumstanţă favorabilă sporea încă sorţii noştri de reuşită: ne găseam în preajma sărbătorii noastre naţionale, ziua de 10/23 mai. După ceremonialul în vigoare în acel moment la Constantinopol, în astfel de împrejurări, Sultanul, Marele Vizir şi Ministrul Afacerilor Străine aveau obiceiul să trimită şefilor de misiuni felicitările lor, prin mijlocirea unor înalţi demnitari şi funcţionari ai Palatului şi ai Porţii. Aceasta m-a făcut să declar oricui voia să mă asculte că, dacă iradeaua n-avea să fie promulgată până în dimineaţa zilei de 10 Mai, mă consideram obligat să părăsesc Constantinopolul pentru a nu mă vedea în situaţia de a primi felicitările unei ţări care refuza României satisfacţiunile cele mai legitime, mai cu seamă după ofensa atât de gravă ce i se adusese.”

Ziua de 10 mai 1905, ziua naţională a României, primea o a patra semnificaţie, a emancipării naţionale a românilor din Turcia, aşa cum se observă din lecturarea presei. Cotidianul Universul publica, pe 17 mai 1905, editorialul „Zile însemnate”, care începea cu următoarele cuvinte: „Trecem prin zile de mare însemnătate. Întotdeauna măreaţă, ziua de 10 mai a căpătat anul acesta o nouă strălucire prin izbânda cauzei fraţilor noştri din Macedonia, pentru care România a luptat atâta timp. Evenimentul acesta, care deschide larg porţile unei vieţi noi aromânilor, va ocupa, prin înrâurirea ce va exercita, un loc de onoare nu numai în cartea ţării, dar şi în cartea Europei.”

Astfel, 10 mai 1866, 10 mai 1877 şi 10 mai 1881 mai au încă un conţinut simbolic care trebuie redat memoriei publice româneşti: 10 mai 1905, ziua românilor din Macedonia.

Citește totul despre:

Comentarii