Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Ana și Ion Gavrilă Ogoranu către Monica Macovei

Dacă într-adevăr țara dorește să-și reconsidere trecutul și să cinstească Rezistența, să ne caute ea pe noi, și nu să ne oblige să ne umilim în fața unor instanțe nepotrivite și nebinevoitoare.

Share

Rl online 0 comentarii

Actualizat: 21.10.2014 - 19:10

În aprilie 2006, Ion Gavrilă Ogoranu, împreună cu soția sa, Ana Gavrilă Ogoranu, semnau o scrisoare deschisă adresată ministrului de atunci al Justiției, Monica Macovei, în care anunțau retragerea cererii trimise de Ana Gavrilă Ogoranu Comisiei pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă din cadrul Ministerului Justiției, cerere care fusese respinsă, după cinci ani de așteptare.

„Refuz să fac „plângere” la instanța de contencios. M-aș simți încă o dată insultată și umilită. Dacă țara are nevoie de noi, cei care am luptat în Rezistența Anticomunistă, să-i caute în arhivele Securității pe cei morți și să ne contacteze pe cei care mai trăim. Nu pentru bunuri materiale am cerut să fiu trecută printre luptătorii Rezistenței Anticomuniste, nici măcar pentru o mândrie deșartă. Voiam să se facă dreptate și celor din Rezistența Anticomunistă”, scria Ana Gavrilă Ogoranu în scisoarea deschisă. Mai jos, textul întregii scrisori:

Stimată Doamnă Ministru,

În anul 2001, subsemnata Gavrilă Ana din localitatea Galțiu, județul Alba, soția lui Ion Gavrilă-Ogoranu, născută în 10 decembrie 1921, am înaintat Comisiei pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă, care funcționeaza în cadrul Ministerului Justiției, un Memoriu documentat, în care solicitam dreptul de a mi se acorda calitatea de Luptător în Rezistența Anticomunistă, relatând și documentând faptele pentru care am cerut acest lucru cu probe juridice.

Nu am primit atunci nici un răspuns.

În data de 9 martie 2006, adică dupa 5 ani!, am primit următorul răspuns la cererea mea: „Comisia, cu majoritatea voturilor membrilor, a decis respingerea cererii dumneavoastră de constatare a calității de luptător în Rezistența Anticomunistă, întrucât nu se încadrează în prevederile art. 1 coroborat cu art. 2 și 3 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999”.

Doamnă Ministru, eu, în expunerea mea de atunci, mi-am prezentat faptele așa cum le-am trăit eu, căci nu mi-am încadrat viața după articole de lege, rămânând ca onorata Comisie să cerceteze și să judece. Prin prezenta scrisoare repet motivele pe care le-am invocat atunci, pentru că ele sunt însăși viața mea, și ca și a mea, a mii de femei și bărbați vii sau morți din țara noastră. Deci să-mi fie cu iertare dacă voi fi silită să-mi povestesc viața sub regimul comunist.

M-am născut în 1921, în 10 decembrie, în localitatea Drâmbar, jud. Alba. Am urmat cursurile Școlii de Gospodărie și am fost înfiată de o mătușă din localitatea Galțiu, jud. Alba. Mi-am făcut educația sub influența a doi oameni de mare suflet: preotul greco-catolic Iosif Pop, viitorul protopop din Târgu-Mureș, și a profesorului Vasile Hanu, care și la vârsta de 101 ani, azi, își mai amintește de mine.

M-am căsătorit, în 1944, cu studentul medicinist Petru Săbăduș, de la Facultatea de Medicină din Sibiu, refugiat din Ardealul de Nord. Am fost prevenită de soț, că alături de el vom avea necazuri mari în viață și eu am fost gata să fiu alături de el și la bine, și la greu. Necazurile au început odată cu 23 august 1944. Soțul meu făcea parte dintr-o organizație studențească naționalistă. Zeci de studenți bucovineni și basarabeni, care se aflau în zonă, ne-au cerut ajutorul să-i ascundem ca să nu fie arestați de Poliția Română și Sovietică, pentru a fi deportați în URSS. Îmi amintesc de un student cu numele Dan Dumitrescu. Toată iarna ne-am ocupat de acest lucru, mai ales eu, căci soțul era străin de sat, până când și-a obținut acte confecționate de un student bucovinean cu numele Havrilescu.

Din Germania a sosit un grup de parașutiști în plină iarnă, cărora soțul le-a găsit adăpost. Pe telegrafistul Gheorgheioni l-am ocrotit în casa părinților mei. În memoriile scrise ale acestuia, după 1990, amintește acest episod. Am contribuit la toate acestea, în condițiile în care și eu, și soțul locuiam în casă străină, căci în casa mătușii era instalat comandamentul Armatei Roșii.

În anul 1946, m-am mutat cu soțul la Cluj. Aici soțul era încadrat în organizația anticomunistă de la Universitate. Zeci de studenți veneau în casă la noi și asistam fără să vreau la toate problemele lor, acordând ajutor celor care aveau nevoie. Sunt nume înscrise la loc de cinste în istoria Rezistenței Anticomuniste. Dau câteva nume: Ion Golea, viitorul parașutist din 1951, doctorul Gruiță Victor, din Teiuș, doctorul Nosa, doctorul Scrob, studenții Pintea Eugen, Pop Cornel, Ion Munteanu, Pavel Mârza și făgărășenii Chiujdea Ion, Maga Mihai, Hașu Laurian și Gavrilă Ion, viitori luptători în rezistența făgărășană.

Trăiesc încă și pot da mărturie despre ce a fost în casa noastră dr. Teofil Mija din Săcele, Brașov, directorul Institutului Cristiana, si dr. Gheorghe Cornea din București, veteran al rezistenței din Târgu Mureș.

În timpul grevelor studentești din 1946, în casa noastră s-au pus la cale multe planuri, la care eram, fără să vreau, martoră. Aici s-au făcut și planuri de retragere în munți în grupuri de rezistență. În 1947, s-a ținut în Munții Apuseni un congres al centrelor studentești pe țară. Mulți au plecat într-acolo cu ranița din casa noastră din Galțiu, aprovizionați de mine.

Când în 1947 și 1948 începuse teama arestărilor și cei urmăriți nu mai dormeau pe-acasă, eu puneam un covor pe sfoară spre a se ști dacă au fost căutați de Securitate sau nu în noaptea aceea, căci arestările se făceau de obicei noaptea.

În 15 mai 1948, nu am mai pus covor dimineața, căci noaptea, un grup de polițiști și soldați a spart ușa casei căutându-mi soțul peste tot, înjurându-mă și amenințându-mă. Nu s-au sinchisit că în pătucuri dormeau cei doi copii ai noștri de 4 și de 2 ani. Și am rămas în casă ostatică timp de o săptămână, fără să pot ieși să cumpăr hrană pentru copii. Apoi am fost evacuată cu copiii și numai cu hainele de pe noi. M-am reîntâlnit cu soțul la un loc convenit dinainte. Ei, care scăpaseră de arestările din mai, s-au hotărât să se retragă la munte, lucru ce l-au și făcut. Eu am rămas să dau răspuns Securității unde ar putea să fie bărbatul pe care-l căutau peste tot. Într-o vreme când mă așteptam să fiu și eu arestată, m-am mutat în ascuns cu copiii în Munții Apuseni, la niște oameni în apropierea luptătorilor. Atunci am cunoscut o parte dintre ei: Popa Ștefan, Nicu Moldovan și mai ales pe studenta Alexandrina Teglaru, cu care am și locuit o bucată de vreme. De altfel, în cartea amintirilor ei, intitulată „Lacrima prigoanei”, la pagina 102, această luptătoare mă amintește și pe mine.

Spre toamnă, bărbații au hotărât ca un grup dintre ei să treacă granița iugoslavă, pe o cale pe unde s-a mai trecut. Între ei era și soțul meu. Au fost prinși pe graniță, duși la Timișoara și apoi la Cluj, în lotul sutelor de studenți arestați. O întreagă iarnă am fost acolo aproape în fiecare zi, împreună cu sute de mame, soții, surori, logodnice. Am înghețat în fața porților de fier ale închisorii din Cluj pentru a le introduce, când era permis, alimente și haine.

Am asistat la procesul studenților din săptămâna Paștilor din 1949, zile în șir, și i-am cunoscut astfel pe mulți, băieți și fete. I-am însoțit cu alte soții până i-au urcat în dubă, în gara Cluj. Ne-a îngrozit zgomotul de lanțuri și zbieretele, când i-au dat jos în gara Aiud. Apoi nu am mai auzit nimic de ei, parcă i-ar fi înghițit pământul. Se zvonea că ar fi fost duși la Pitești.

Prin 1951, a ajuns un zvon de la Gherla că soțul meu ar fi în această închisoare. Am reușit să iau legătura cu sora dr. Bărbosu, medicul închisorii. Eram mulțumită să știu că e viu și, din când în când, sora doctorului îmi confirma acest lucru.

Așa a durat până în toamna anului 1952, când, întâlnind-o, aceasta a început să plângă. Am înțeles: soțul meu era mort. Nu mi-a dat niciun amănunt decât că ar fi fost operat la spitalul din Dej.

Am colindat prin cunoscuți Dejul și am aflat, indirect, că soțul meu a fost dus la acest spital. Doi foști colegi de facultate, medici, au încercat zadarnic să-l salveze, dar toate organele interne erau zdrobite în bătaie. Adevărul îl voi afla de-abia peste ani, când deținutul plutonier, al cărui nume nu mi-l amintesc, de pe strada Doinei din Alba Iulia, mi-a povestit că soțul meu a fost bătut de directorul închisorii, Goiciu, pentru că l-a ridicat pe acest plutonier din curtea închisorii și l-a dus la infirmerie.

Am rămas de mână cu doi copii mici, fără casă, fără slujbă, că nimeni nu vroia să mă angajeze. Dintr-un loc, practic, alungată, în altul neprimită. Rubedeniile mele au fost amenințate că, dacă mă mai țin, vor fi duse în Bărăgan. În sfârșit, mătușa mi-a dat un petec de pământ în Galțiu, pe care am apucat să-l cultiv. Dar s-au găsit oameni de-ai partidului care au venit și și-au împărțit acest teren, rămânând și fără el. Au construit pe el case pe care le folosesc ca proprietate legală până în ziua de azi. Între timp, eram luată de Securitate cu duba și interogată când despre unul, când despre alții dintre colegii soțului meu, mai ales despre Alexandrina Teglaru. N-am recunoscut, oricâtă presiune a fost făcută asupra mea, iar despre altele n-aveam ce spune, căci, într-adevăr, nu știam nimic.

În 1954 s-a întâmplat un caz care mă putea costa o mare nenorocire. Soțul meu ascunsese aparatul de radio a lui Gheorgheioni, care de altfel era și defect, într-un fund al podului casei, fără ca eu să știu. Copiii, jucându-se, l-au găsit, l-au dat jos și cu copiii din vecini se jucau pe stradă cu el. A aflat Securitatea, copiii au fost luați din scurt unde l-au găsit și toată vina a căzut pe mine. Am fost dusă la Securitatea din Oraștie și Deva, anchetată dur și lovită să spun. A durat mult până s-au convins că într-adevăr, eu nu știam nimic despre acel aparat. Am fost anchetată să spun după cine port doliu și de unde știu că soțul meu e mort. În același timp, eram privită în sat cu ură și desconsiderare. Îmi cumpărasem un cal și făceam cărăușie, dar mi-a fost confiscat calul, lăsându-mă cu căruțul în mijlocul satului, sub motiv că particularii nu mai aveau voie să aibă cai.

În 1955, a sosit la mine, din Munții Făgărașului, fostul camarad și coleg de liceu al soțului meu, Ion Gavrilă. L-am primit cu drag, știind cât ținea soțul meu la el. El m-a rugat să mă deplasez la Cluj, să găsesc pe un alt coleg, Maga Mihai, student, lucru pe care l-am și făcut. Acesta mi-a spus că luptătorii făgărășeni trecuseră în Grecia. Urma ca în primăvara următoare, să pornească și Gavrilă pe acest drum, când Mihai Maga a venit cu vestea că luptătorii se aflau în realitate arestați la Securitate.

Ion Gavrilă a rămas în familia mea, ascuns timp de 21 de ani. Mi-a povestit istoria grupului făgărășean. Știam că e condamnat la moarte în contumacie, știam că legea prevedea că cine ajută un dușman al poporului e pasibil de aceeași pedeapsă. Deci cunoșteam pericolul la care mă expuneam...

Am muncit cu brațele să câștig pâinea pentru familie, cu veșnica amenințare că o nenorocire se putea întâmpla oricând. Am încredințat casa și familia Maicii Domnului și cu această credință am pășit într-o nouă încercare a vieții. Și-au fost destule situații când am ajuns la capătul puterilor.

Astfel, în 1959, de Sfântul Nicolae, 6 decembrie, am fost alungată din casă de Miliție, Primărie și Securitate, pentru ca locuința să fie dată secretarului Sfatului Popular. M-am mutat, în prag de iarnă, într-o moară părăsită, fără podele, ferestre și uși. În dosarul înaintat, în 2001, se află acest lucru, confirmat în fața notarului public printr-o declarație a soției fostului secretar, care a beneficiat de casă, și care mai trăiește și azi. Am fost astfel deportată timp de 14 ani. Mi s-au făcut percheziții de către Securitate, și numai printr-o minune soțul meu nu a fost descoperit. Moara a suferit trei inundații, fiind aproape distrusă.

În 1970, m-am îmbolnăvit de meningită și am stat patru luni la spitalul din Cluj, îngrijită de profesorul Ioan Gavrilă. Întâmplările celor 21 de ani au fost povestite de soțul meu în cartea Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc și au fost relatate în Memorialul Durerii al doamnei Lucia Hossu Longin. De asemenea, faptul că am fost urmărită se află confirmat și în documentele Securității, ca de exemplu: când, în 1969, în suita președintelui Nixon a sosit din America preotul Mircea Toderici, eu i-am dus o scrisoare a soțului meu, în care îi cerea ajutorul, scrisoare care a ajuns pe masa președintelui Nixon și care a reprezentat salvarea soțului meu, când a fost prins în 1976, la Cluj, de Securitate. Soțul meu stând ascuns, a păstrat în continuare, și în această situație, legătura cu unii frați de suferință: dr. Mârza Pavel, dr. Gruiță, dr. Nosa, prof. Nicolae Mârza, prof. Ion Grecu. De multe ori, legătură a fost făcută prin mine. Din casa mea a plecat, în 29 iulie 1976, soțul meu la Cluj și s-a întors de la Securitate peste șase luni. Eu i-am pregătit ranița când, la 23 decembrie 1989, a plecat la București cu intenția de a contribui la formarea unei armate care să apere Revoluția. Eu l-am îngrijit și îndemnat să scrie întâmplările prin care am trecut.

Am renunțat la orice confort și liniște de dragul idealurilor soților mei și a prietenilor lor, de dragul adevărului și al dreptății. Am trăit toata viața din munca brațelor mele, fără a apela la mila nimănui.

Nu pentru bunuri materiale am cerut să fiu trecută printre luptătorii rezistenței anticomuniste, nici măcar pentru o mândrie deșartă. Voiam să se facă dreptate și celor din Rezistența Anticomunistă.

Aceasta mi-a fost viața, la 85 de ani am conștiința împăcată că mi-am făcut datoria alături de cei doi soți ai mei și ai fraților lor de idealuri. Nu aș fi deranjat nici de data asta pe nimeni, dar mă dor nedreptatea și nepăsarea. Nu mă gândesc la cei care coroborează art. 1 cu art. 2 și cu art. 3, care, lucru sigur, n-au nimic în comun cu Rezistența Anticomunistă din România. Mă gândesc însă cu groază și cu adâncă tristețe că între cei care au decis, cu majoritate de voturi, să fiu exclusă, au fost desigur și foști deținuți politici, care, în piticimea lor, n-au învățat nimic din istoria României. Căci, dacă din expunerea vieții mele sub comunism, atât au priceput, că art. 1 nu se coroborează cu art. 2 din altă lege postdecembristă, înseamnă că nici nu merită să știe mai mult. E posibil ca între deținuții politici consultanți să fie și dintre cei cu suflete seci, care nu au fost în stare să trăiască istoria României și au fost aleși anume. Noi am fost luptători, și nu căutători de titluri.

Declar că îmi retrag cererea trimisă comisiei cu cinci ani în urmă și refuz să fac „plângere” la instanța de contencios. M-aș simți încă o dată insultată și umilită. Dacă țara are nevoie de noi, cei care am luptat în Rezistența Anticomunistă, să-i caute în arhivele Securității pe cei morți și să ne contacteze pe cei care mai trăim.

Cu stimă,

Gavrilă Ana

Aceasta a fost declarația soției mele. În situația ei, eu, Ion Gavrilă Ogoranu, cunosc zeci de cazuri asemănătoare, dacă nu chiar mai grave, de pe întreg cuprinsul țării. Astfel, soțiile luptătorilor Ioan Pop și Gheorghe Hașu, executați în rezistența făgărășeana, nu au reușit să aibă calitatea de soții de luptător. Văduva Mariana Macavei n-a putut să obțină în justiție calitatea de luptător în rezistență în lotul Dabija, din Munții Apuseni, pentru soțul ei Macavei Traian, și nici pentru ea, ca soție de luptător. Aceste femei trăiesc încă și pot da mărturie despre acest lucru, despre nedreptatea care li s-a făcut, prin justiție. Fiica luptătorului Lupșa, din Vrancea, una din cele mai impunătoare grupuri de rezistență, n-a reușit să obțină pentru tatăl ei calitatea de luptător în rezistență, nefiind luată de nimeni în seamă. Și aș putea să mai dau exemple destule. Dacă într-adevăr țara dorește să-și reconsidere trecutul și să cinstească Rezistența, să ne caute ea pe noi, și nu să ne oblige să ne umilim în fața unor instanțe nepotrivite și nebinevoitoare.

Cu stimă,

Ion Gavrilă Ogoranu

Ion Gavrilă Ogoranu a murit la nici o lună de la redactarea acestei scrisori. La două luni după moartea sa, se stinge și Ana Gavrilă Ogoranu, după un atac cerebral.

Articol publicat în România liberă, la 8 aprilie 2006

Citește totul despre:

Comentarii

loading...