Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Radacinile crestine ale Europei "se surpa in constiinta oamenilor"

Daca ar trebui sa reprezint imaginea Europei crestine de astazi, as desena un trunchi urias de copac, cu radacinile adanc infipte in pamant, dar retezat la sol de o secure necrutatoare, impietrit intr-o dezolata cicatrice plata si cenusie, din ...

Share

Rl online 0 comentarii

29.07.2005 - 00:00
Daca ar trebui sa reprezint imaginea Europei crestine de astazi, as desena un trunchi urias de copac, cu radacinile adanc infipte in pamant, dar retezat la sol de o secure necrutatoare, impietrit intr-o dezolata cicatrice plata si cenusie, din care inca mai tasnesc, ca prin miracol, fragede vlastare pline de flori.
Ne-am straduit timp de secole sa taiem acest arbore maiestuos. Toporul civilizatiei noastre s-a abatut asupra trunchiului Marii Traditii, l-a doborat, dar limfa vitala continua sa se ridice prin vinele noilor generatii care-si descopera radacinile. Acesti tineri sunt, e adevarat, o minoritate, dar, asa cum ne invata experienta trecutului, istoria o fac minoritatile, in bine sau in rau, minoritatile active, cei alesi de zei sau de demoni. In timp ce marea Europa, surda la loviturile de secure ce continua sa se abata asupra trunchiului mutilat, doarme, visand paradisul miracolului economic, al succesului narcisist si al superflu-ului, cealalta, mica Europa, tinuta treaza de insomnia constiintei, sta de veghe. Alarmati de vigoarea cu care tinerele vlastare incoltesc din trunchiul amputat al marii Traditii, padurarii de la Bruxelles sunt gata sa le taie cu securea noii Constitutii europene care neaga radacinile crestine ale Europei. Dar, deocamdata, la refuzul Frantei si Olandei de convalidare a Constitutiei, au trebuit sa-si puna securea in cui.
Inainte de a intra in tema intalnirii noastre, as vrea sa va amintesc o legenda medievala, Legenda pestisorilor din Sena. Cum stiti, fluviul traverseaza Parisul de la rasarit la apus, si se varsa in Oceanul Atlantic. Legenda spune ca in apele sale vietuiesc doua specii de pesti: pe de-o parte pestisorii marunti si firavi care inoata cu indarjire, cu toate fortele lor impotriva curentului, spre rasaritul soarelui, spre izvoarele luminii; pe de alta parte sunt pestii grasi, somnolenti si lenesi care se lasa dusi de curent spre tenebrele apusului. E o legenda care evoca parabola din Evanghelii despre cararea cea stramta si anevoioasa, care duce la mantuire, si calea cea larga, usoara, dar care nu duce la nimic. Pentru noi, modernii, nu e greu de inteles cine sunt pestisorii care lupta cu fata spre ideal impotriva conformismului si a platitudinii, si cine sunt pestii grasi, opulenti, care se complac intr-o pasiva si resemnata complicitate cu puterea. Pestisorii, simbol al spiritului activ, al energiei spirituale, sunt cei care fac istoria, pe cand pestii lenesi si puhavi Ð simbol al masei amorfe plutind in voia curentului Ð se supun istoriei.
N-are rost sa va intreb: voi, careia dintre cele doua specii apartineti? Daca ati reusit sa inotati pana aici, la Sighet, contra curentului, cu fata spre adevar, si nu va lasati dusi de tentatia consensului comod, nu puteti fi decat pestisorii Senei din legenda medievala. Prin voi ma adresez si celorlalti care nu sunt aici, dar constienti de deriva lumii de astazi. Daca auziti loviturile de secure ce izbesc trunchiul Marelui Arbore, nu puteti sa nu inotati si voi, cu toate puterile voastre, spre izvorul luminii.
Dar in istorie nu intotdeauna minoritatea activa a fost benefica. In perioade obscure, o minoritate malefica a pus stapanire pe destinul omenirii, ducand-o la dezastru. Intreaga istorie a lumii e insemnata de lupta dintre minoritatea benefica si cea malefica a spiritului uman.
Crestinismul a inceput cu 12 apostoli. Prin contaminare, s-au inmultit. Biserica lui Cristos a trimis in lume 72 de apostoli, doi cate doi, in cele 32 de pamanturi cunoscute in vremea aceea, care au raspandit cuvantul Evangheliei de la om la om. In primele secole de crestinism lantul contaminarii s-a intins in lung si in lat, dar in fata teroarei pagane oamenii s-au refugiat in catacombe.

Dupa trei secole, imparatul Constantin a trebuit sa-i scoata pe crestini din catacombe, declarand crestinismul religie de stat. Dar nu numai pentru ca el insusi s-ar fi convertit, impreuna cu mama sa, imparateasa Elena, dar si pentru ca, intre timp, legiunile sale devenisera crestine. Daca in traditia militara romana prima virtute a legionarului era sa ucida fara a clipi, convins de suprema lui datorie de militar in slujba imperiului, de cuceritor si de stapan al lumii, Constantin a trebuit sa ia act de faptul ca acest legionar al invincibilei armate a Romei devenise ceea ce se cheama astazi "obiector de constiinta", adica un "civis romanus" care nu mai poate si nu mai vrea sa ucida. In monumentala sa opera "Decadenta si caderea Imperiului Roman", istoricul Gibbon relateaza - citand pe cronicarul Eusebiu Ð ca pe timpul lui Diocletian, la finele sec. III, un tanar roman din Africa, desi declarat apt pentru serviciul militar, a refuzat categoric sa se inroleze, declarand ca in nici un caz constiinta lui nu-i permite sa devina soldat, preferand condamnarea la moarte. Tot astfel, mai scrie istoricul, "in timpul unei solemne ceremonii, un ofiter superior pe nume Marcello si-a aruncat centura, armele si insignele propriului grad, exclamand cu voce tare ca nu mai vroia sa se supuna nimanui altuia decat regelui etern Isus Hristos, si ca renunta pentru totdeauna la armele care ucid din ordinul unui suveran idolatru". La randul sau, Galeriu a decis destituirea unui mare numar de ofiteri crestini din armata. Tot Eusebiu afirma ca pe timpul lui Massimino, Legiunea Tebana era compusa din sase mii de crestini. Multe documente ale timpului atesta crestinarea armatei.
A fost si aceasta una din cauzele caderii imperiului roman. Barbarii au invadat continentul. Pe ruinele marelui Imperiu ce dainuise o mie de ani, bazat pe virtutea armelor, s-a nascut Europa crestina, noua civilizatie fondata pe o revolutie fara precedent: eliberarea sclavului, considerat in antichitate "altceva" decat omul liber, pe baza unui statut juridic consolidat de milenii. Voluptatea cu care patricienii si vulgul asistau in arenele Romei la spectacolul sangeros al luptei dintre sclavi si gladiatori, demonstreaza normalitatea cruzimii fata de cei invinsi in societatea romana si nu doar in armata. Cu atat mai semnificativa va fi revolutia crestina in istoria antichitatii.
Dar daca cei 12 apostoli, o mana benefica de oameni, au schimbat lumea, alte maini, malefice, au incercat de-a lungul istoriei sa o intoarca inapoi. Nu odata, in numele adevarului si al dreptatii a fost reinstaurata sclavia, violenta si dreptul de viata si de moarte asupra omului liber. Istoria Europei ne ofera nenumarate exemple.
Dupa 14 secole de la Edictul de la Milano, care scotea biserica lui Cristos din catacombe, Revolutia franceza, de pilda, o va trimite din nou in subterane. Incepand din noiembrie 1793 toate bisericile Frantei vor fi inchise, transformate in grajduri de cai sau crescatorii de porci. Notre Dame, catedrala Parisului, devine templul "Fiintei supreme", a zeitei Ratiunii, cu dansatoare si oficianti ai noii religii anticrestine. Preotii sunt supusi in masa unui ritual de abjurare a credintei, sau masacrati daca refuzau, cum atesta marea fresca a catedralei din Ile de Re, in Vandeea. Manastirile si seminariile teologice sunt desfiintate.
In sedinta Conventiei din 17 noiembrie 1792 care a decretat "anularea tuturor religiilor", iacobinul Anacharsis Clootz, proclama solemn: "Ma declar dusman personal al lui Isus Cristos. Adevaratul suveran e Poporul, el e Dumnezeul lumii. Numai imbecilii pot crede intr-un alt Dumnezeu sau fiinta suprema". Dupa decenii, la a doua editia a Comunei din Paris, comunardul Flourens avea sa adauge: "Ura impotriva lui Dumnezeu este principiul intelepciunii". Sangeroasa represiune jacobina impotriva poporului din Vandeea, care s-a rasculat impotriva profanarii bisericii si a religiei, a fost primul genocid ideologic din istoria Europei. Lenin si Stalin au avut asadar buni maestri.
Documentele vremii atesta cruzimea represiunii dezlantuita de quadrumvirii teroarei Ð Robespierre, Danton, Marat, Saint Just. In 1794 Comitetul Salvarii Publice, sub semnatura lui Carnot, ordona, textual "masacrarea femeilor si a copiilor. Femeile, pentru ca sunt organele de procreatie, iar copiii pentru ca sunt viitorii banditi". E scris negru pe alb in analele teroarei iacobine.
Iata ce gandea Engels despre revolutia franceza, inainte de a proclama impreuna cu Marx faimosul "Manifest Comunist" care avea sa dezlantuie cea mai violenta perioada a istoriei moderne: "Dupa teribila revolutie franceza, scrie el, un spirit cu totul nou, diabolic, a patruns in constiinta umanitatii; de atunci negarea lui Dumnezeu si-a ridicat amenintator capul. Nu mai avea de-a face doar cu o indiferenta sau cu o raceala fata de Dumnezeu. Nu, e vorba despre o dusmanie deschisa, declarata". Poet crestin in tinerete, animat de idealuri umanitare, Engels va deveni, dupa intalnirea cu Marx si Bruno Bauer, unul din profetii nihilismului, ai urei de clasa si ai dictaturii proletariatului.
La inceputul anilor '80, umbland prin Vandeea pe urmele Calvarurilor de piatra din Bretania Ð monumente populare ridicate la rascrucile de drumuri, in secolul al 15-lea, ce continuau de fapt Menhirele preistorice in cheie crestina - am poposit intr-o asezare chemata Folgoet. Atras de maiestoasa cladire a bisericii, vorbind cu satenii, am aflat de un eveniment petrecut in timpul Revolutiei franceze, care a devenit legenda.
Cand trupele Conventiei revolutionare au invadat Vandeea, comisarul iacobin a ordonat daramarea bisericii; o biserica cu dimensiuni de catedrala intr-un sat atat de mic, ridicata de un pretendent la tron, drept recunostinta in fata lui Dumnezeu pentru biruinta de la Aray, in timpul razboiului de succesiune. Cand au auzit ca iacobinii vroiau sa dea jos biserica, 12 locuitori ai satului si-au vandut tot ce aveau Ð case, pamanturi, animale Ð s-au prezentat in fata comisarului, au pus punga cu bani pe masa, si, profitand de aviditatea lui, au cumparat catedrala. Devenita proprietatea lor, biserica nu mai putea fi demolata. Revolutia burgheza trebuia sa respecte dreptul la proprietatea privata consfintita in declaratia drepturilor omului. Nu se ajunsese inca la definitia marxista - " proprietatea e un furt".
In acest mod locuitorii satului au salvat biserica. De atunci, in fiecare an satenii din Folgoet sarbatoresc evenimentul, cinstind memoria celor 12 care au renuntat la tot ce aveau pentru ca nimeni sa nu se atinga de catedrala lor. Nimerisem in sat chiar in toiul acestei sarbatori, in septembrie, si am constatat pe viu darzenia si demnitatea acelor oameni din Vandeea care au rezistat in fata teroarei dezlantuite de Conventia din Paris.
Cazul Folgoet mi-a amintit un altul, petrecut in vremea noastra, dar cu o semnificatie comuna. In toamna anului 1977 participam la sesiunile Tribunalului Zaharov, la Roma. Pe 26 noiembrie am ascultat marturia unui colhoznic rus, fugit dintr-un sat pierdut din Siberia. In satul lui nu exista biserica si, pentru a oficia o slujba, oamenii se duceau in padure, prefacandu-se ca fac o excursie duminicala cu copii si merinde. Intr-o zi, dupa ce s-au gandit catva timp, oamenii au hotarat sa zideasca o biserica, chiar daca acest lucru era interzis de autoritati. Au inceput sa adune pe ascuns caramizi, var, nisip, lemn si ce mai trebuia pentru a construi o mica biserica. Au asteptat momentul prielnic si in zorii unei zile de sarbatoare au inceput lucrul. Pana la miezul zilei au ridicat patru pereti, iar dupa amiaza au pus acoperisul, poarta si ferestrele. Seara, dupa apusul soarelui au aprins lumanari si candele, iar unul dintre ei a facut slujba. Tot satul a asistat la acest nemaiauzit eveniment, inauntrul si in afara minusculei biserici. Dupa slujba au ramas toti in picioare, asteptand. Cand, deodata, huruitul unui motor a sfasiat linistea. Un militar a intrat inauntru urland evacuarea si buldozerul s-a napustit asupra lacasului, distrugand zidurile abia terminate.
Legea sovietica prevedea ca orice edificiu construit abuziv trebuia eliminat in 24 de ore. Oamenii stiau ca biserica lor nu putea sa ramana in picioare pana a doua zi, dar au vrut totusi sa o zideasca pentru a putea spune lumii "avem o biserica", chiar daca numai pentru o singura zi. Nu puteau sa-si doreasca mai mult. Pentru ei a fost o mare biruinta. Vestea s-a dus ca fulgerul in toata Siberia: pentru prima oara, intr-un ungher al imensului imperiu al lui Lenin, fusese inaltata o biserica lui Cristos. A fost ca un triumf al luminii impotriva intunericului. Nu mai conta faptul ca zidurile nu mai existau, miracolul se produsese: sufletul vechii Rusii pravoslavnice, mireasa a lui Cristos rastignit prin decretul sovietelor, era viu. Precum vie era nadejdea de a vedea prabusita puterea anticristului.
Descrestinarea Europei s-a produs pe un lung parcurs istoric. Cauzele directe si indirecte ale derivei morale si spirituale a Europei sunt partial cunoscute. Pe multi nu-i intereseaza, sunt indiferenti, ca si cum ar fi surzi si orbi, altii refuza sa accepte deriva, blindati de certitudinea progresului nelimitat, in timp ce o minoritate care stie sa vada si gandeste Ð iata, din nou acest termen, minoritate Ð cauta sa analizeze si sa descifreze aceste cauze.
Prima cauza a declinului consta in insusi raspunsul pe care civilizatia noastra l-a dat propunerii crestine. Cu liberul arbitru, cel mai inalt concept religios despre demnitatea umana, i s-a dat omului libertatea de a alege, de a spune da sau nu. Si Europa a spus Nu lui Cristos. Dupa mai mult de cinci secole de framantari, de razvratiri si dubii, vechiul continent a ales sa se inchine dumnezeului ratiunii, slujit de sarcerdotii iluminismului care au triumfat cu revolutia franceza. Confirmarea acestei derive ne-a dat-o insusi Papa Ioan Paul al II-lea, cand a afirmat cu toate fortele sale nevoia de recrestinare a Europei. Imperativ devenit atat de actual astazi, in fata refuzului de a include in proiectul de Constitutie al Europei Unite originea sa crestina. Sa schitam in linii mari etapele acestui declin.
Dupa caderea imperiului roman, in sec. V Ð VI, s-a produs scindarea lumii crestine in doua parti: Bizantul si Roma. A inceput confruntarea pe plan cultural, teologic si politic intre lumea greaca si lumea latina, un conflict aspru, fara iesire, culminand cu marea schisma din anul 1054, care va duce la slabirea unitatii crestine in fata pericolului otoman si, in ultima instanta, la capitulare, prin caderea Constantinopolului in mainile turcilor.
A urmat stapanirea islamica asupra Bizantului si a tarilor din sud-estul Europei timp de patru veacuri, culminand apoi cu ocupatia comunista a Europei de rasarit in secolul XX, mai scurta dar mai violenta decat cea otomana. Aceste doua perioade de invazie au avut un efect devastant asupra identitatii crestine a Europei.
Pe plan doctrinar, conflictul intre Orient si Occident a fost de fapt un razboi crestin-crestin care a durat o mie de ani. Motivele inconciliabile ale acestui conflict priveau Ð imaginati-va - botezul, impartasania, primatul Sfantului Petru (si implicit al Papei), si mai ales controversa isihasta despre Sfanta Treime. Adica: daca botezul trebuie facut prin scufundare sau prin turnarea apei deasupra capului (cum e reprezentat de obicei botezul Mantuitorului), daca painea pentru impartasanie trebuie sa fie dospita sau nedospita (azima), daca Isus Hristos a fondat biserica pe autoritatea lui Petru sau pe a celor 12 apostoli deopotriva si daca, privind Sfanta Treime, Duhul Sfant purcede din Tatal si se transmite prin Fiul (teza isihasta, orientala), sau purcede atat din Tatal cat si din Fiul (teza latina, filioque). Sustinute cu indarjire teologica de ambele parti, deosebirile doctrinare au justificat paradoxul unui razboi de o mie de ani in numele bisericii lui Hristos. Cum a privit oare Mantuitorul acest spectacol al neiubirii dintre oameni, al certei dintre doua "adevaruri", socotite amandoua unice?
Amintesc in treacat un episod petrecut in sec. IX in Etruria, pe timpul cand existau doi papi, unul la Viterbo si altul la Roma. Nu departe de Viterbo era o asezare milenara de origine etrusca, Ferento, dar care se aliase cu Roma, in conflictul dintre cei doi papi. Pentru a o pedepsi, papa de la Viterbo a trimis o expeditie militara care a ocupat-o si a distrus-o din temelii, sub pretextul ca acolo Hristos era reprezentat pe cruce cu ochii deschisi in loc de inchisi Ð erezie ce nu putea fi tolerata. Asezarea a fost rasa la sol si pe locul ruinelor s-a pus o piatra cu inscriptia "Aici a fost Ferento", piatra care se mai poate vedea si astazi. A supravietuit partial doar teatrul roman unde se desfasoara si acum, in fiecare an, un festival de muzica si teatru. Cunosc bine aceste locuri, Viterbo fiind regiunea in care traiesc de 35 de ani.
Departe de noi intentia de a minimaliza importanta teologica a disputei isihaste. Dar cred ca in fata pericolelor ce ameninta astazi crestinismul, conflictul ar trebui sa faca loc reconcilierii. Pe langa pericolul islamic ce continua si astazi in forme deviate, avem de infruntat realitati noi, inedite in istorie, precum ateismul de masa si avansarea nihilismului, flageluri care ameninta insasi supravietuirea civilizatiei noastre. Daca infrangerea otomana sub zidurile Vienei, la 11 septembrie 1683, putea fi considerata pana mai ieri incheierea pericolului islamic in Occident, tragedia atentatului celor doua turnuri de la New York in 2001, declansat exact in aceeasi zi de 11 septembrie sau recentele atentate de la Londra, demonstreaza elocvent vointa revansei islamice asupra Occidentului, amanata timp de trei secole.
In ce priveste disputa isihasta, nenumaratele tentative de conciliere de-alungul secolelor au atenuat partial anumite contraste, dar disputa a ramas de fapt in picioare pana astazi. Ea constituie tema efortului ecumenic actual, inceput de Papa Ioan Paul al II-lea, si continuat de Benedict al III-lea, pentru regasirea unitatii crestine.
Inca dinaintea caderii Constantinopolului, in gandirea Occidentului se produsesera mutatii ce aveau sa schimbe viziunea despre lume a Europei crestine in urmatoarele secole. Nenumarate sunt consecintele acestor mutatii. Ma voi referi la un aspect aparent minor, dar care ilustreaza elocvent sensul acestei derive. Sa observam de pilda evolutia structurii urbanistice a marilor orase europene in ultimele 5-6 secole, sub influenta noilor orientari culturale, spirituale si politice ale societatii. Daca in Evul Mediu Catedrala se afla in centrul orasului si al vietii sociale Ð fiind catedra Episcopului (de unde si cuvantul catedrala), pastorul spiritual al cetatii - in Renastere locul ei va fi luat de Palatul Principelui, un fel de catedrala laica, inchisa, in care se celebreaza liturghia puterii, inaccesibila muritorului de rand. Catedrala romanica si gotica era basilica - in sensul antic al cuvantului Ð loc de intalnire publica, agora, muzeu, teatru, sala de concert, oratoriu, centru al tuturor intereselor civice, in timp ce Palatul Principelui era rezervat curtii restranse a ierarhiei conducatoare; isi deschidea portile cel mult o data pe an, pe cand in catedrala medievala intra oricine, oricand, de la rasaritul pana la apusul soarelui. Artele, intr-o perfecta unitate corala - pictura, sculptura, vitrou, tapiserie, arhitectura - se ofereau privirii tuturor, atat a nobilului, a condotierului, negustorului, mestesugarului, cat si a omului simplu. Daca n-ar fi un termen desuet, s-ar putea spune ca locul basilicii era un spatiu "democratic", un fel de muzeu popular pentru toti locuitorii cetatii. Pe stampele de epoca ce reprezinta marile orase ale Renasterii troneaza, nu numai in sens arhitectonic, Palatul Principelui. Mutatia de la catedrala la palat indica parabola translatiei de la spiritual spre politic. Umanismul lua locul scripturilor, filosofii deveneau noii parinti ai bisericii laice.
La randul sau, cand se vor largi orizonturile puterii economice, Palatul Principelui va fi substituit de Bursa, noua catedrala laica a cetatii, in care se oficiaza omnipotenta terena a aurului. In inima Amsterdamului troneaza Noua Bursa, simbol al lumii moderne prin excelenta, cel mai avansat monument de arhitectura al orasului. Construita la finele secolului al 19-lea, alaturi de vechea Bursa, nu departe de Palatul Regal, domina centrul Amsterdamului cu maiestosul turn al orologiului care bate regulat "ora bursei", adica mersul valutei cotidiene, scandand timpul profan al epocii noastre.
Inca din secolul al 18-lea, odata cu emanciparea iluminista si nasterea Europei moderne, orasul era destinat sa graviteze in jurul Fabricii, noul sanctuar al erei industriale, cum se vede in numeroase gravuri ale timpului. Supravietuiesc inca pe continent Ð am vazut chiar si in Italia Ð asemenea exemple de oras-fabrica, hibrida mezalianta dintre socialismul utopic si capitalismul populist. Nu mai putin evocatoare este imaginea Hunedoarei, intre cetatea Corvinilor si furnalele ciclopice care domina si astazi orasul.
In concluzia acestui ciclu devastator, civilizatia actuala a dizolvat insasi notiunea de centru al orasului. In marile metropole de astazi centrul s-a deplasat vertiginos spre noile spatii excentrice ale urbanismului de avangarda, alternativ structurilor istorice ale cetatii. Vechiul centru, denumit astazi "centrul istoric", a devenit un cartier turistic si comercial, cu boutique-uri de lux si cafenele. Parisul e doar unul dintre exemple. Daca centralitatea catedralei Notre Dame era de mult uzurpata de Palatul Regilor Frantei, turnul Eiffel, obelisc al primei dinastii a progresului, inaltat la sfarsitul veacului al 19-lea si contestat de multi intelectuali ai vremii, va fi la randul sau depasit in secolul urmator de centrul Beaubourg, noua catedrala a iacobinismului industrial, postmodern. De la Notre Dame de Paris la Notre Dame de la Follie (cum apare cand o vezi prima oara) istoria spirituala a Frantei a parcurs un drum al crucii care s-a incheiat cu rastignirea Marii Traditii pe Golgota ateismului.
Dar, contemporan cu pierderea centrului orasului ca spatiu primordial consacrat, istoria insasi a catedralei, din Evul Mediu pana astazi, a fost puternic insemnata de evolutia civilizatiei occidentale. Desacralizarea graduala a edificiului si a artei religioase a schimbat in cateva secole raportul dintre biserica si societate.
Putini cunosc, de pilda, pierderea ireparabila pe care a adus-o Romei constructia actualei Bazilici a Sfantului Petru, din Vatican. Considerata o capodopera a geniului Renasterii, a fost in realitate un act de ruptura cu marea traditie crestina a Cetatii Eterne. Pe locul in care se afla astazi acest edificiu, Imparatul Constantin construise in secolul patru, dupa edictul de la Milano ce consfintea crestinismul ca religie a imperiului roman, antica Basilica San Pietro, cea mai impozanta si mai bogata in opere de arta dintre toate basilicile paleocrestine ale Romei Ð precum Santa Maria Maggiore, San Giovanni in Laterano, San Paolo fuori le mura, Santa Sabina si altele.
Basilica lui Constantin avea o mie de ani de existenta cand Papa Giulio secondo, in veacul al 16-lea, a decis sa fie demolata, pentru a edifica in locul ei actuala basilica. Imensul patrimoniu de arhitectura si de arta, incepand cu magnificele mozaicuri ce flancau marea nava centrala a catedralei, a fost distrus, fara a se conserva nimic din splendoarea operelor paleocrestine si medievale realizate de-a lungul secolelor. La acest act de barbarie a fost partas insusi Michelangelo, impreuna cu Rafael, artisti de curte si sfatuitori ai Papei, care au condus lucrarile de constructie, Buonarotti insusi fiind autorul cupolei noii basilici.
Tragedia acestei demolari a durat aproape sapte decenii. Calugarii au continuat sa slujeasca pe vechile altare, in timp ce zidul, care ii despartea de santierul noului templu, inainta inexorabil, distrugand totul in calea sa. Din fericire, un monah pe nume Grimaldi, constient de imensa pierdere a desenat cu migala, unul cate unul, grandioasele mozaicuri. Am avut prilejul sa vad desenele in Biblioteca Vaticana - singura marturie ramasa despre acel patrimoniu inestimabil pierdut pentru totdeauna. Pentru gustul Renasterii arta paleocrestina era grosolana, primitiva, incompatibila cu noua viziune despre frumos a vremii.
Dar noua basilica nu s-a substituit celei vechi doar in sens material. Mutatia s-a produs totodata pe plan estetic si simbolic, marcand trecerea de la spiritualitatea medievala la umanismul antropocentrist al Renasterii. Noua basilica nu mai este orientata, altarele nu mai privesc spre rasarit, ca in traditia paleocrestina si bizantina, templul nu mai e integrat cosmic, ci subordonat exigentelor urbanistice si de reprezentanta ale puterii temporale. Fatada nu mai pastreaza nimic din arhitectura catedralelor medievale, biserica a devenit palat triumfal, sediu al autoritatii papale, emblema a regalitatii pamantesti. E o intoarcere la clasicismul antic, precrestin.
O marturie evidenta a acestei schimbari ne-o ofera si Capel Sixtina. Privind ansamblul frescelor lui Michelangelo, plafonul si mai ales Judecata din urma, avem in fata ochilor imaginea spectaculoasa a rupturii cu marea traditie iconografica a bisericii lui Cristos.
Construita de Papa Sisto al 4-lea intre 1471-1484 (pe timpul domniei lui Stefan cel Mare), Capela Sixtina era decorata cu un extraordinar ansamblu de fresce semnate de Perugino, Botticelli, Ghirlandaio, Luca Signorelli, reprezentand episoade din Vechiul si Noul Testament, desfasurate pe cei doi pereti laterali ai capelei si pe marele perete central, deasupra altarului. Jumatate de secol mai tarziu, Michellangelo va executa pe acel peretele imensa Judecata din urma, la comanda papei Paul al 3-lea, acoperind cu tencuiala superba Inaltare la cer a Maicii Domnului de Perugino si primele episoade din istoria lui Moise si a Mantuitorului. Se repeta intr-un fel tragedia demolarii mozaicurilor din Bazilica lui Constantin.
Judecata din urma a lui Michelangelo este manifestul conceptiei antropocentrice a Renasterii. Daca in mozaicul de la Torcello, langa Venetia, personajele Judecatii din urma sunt dispuse pe un registru vertical, de riguroasa ierarhie spirituala, de la Mantuitorul lumii ce domina peretele prin statura lui maiestuoasa, dimensiunea personajelor descreste treptat, pana jos, la oamenii de rand. In Capela Sixtina Adam e reprezentat egal cu Dumnezeu. La Torcello, sub monumentalul Hristos, Maria, Evanghelistii, Arhanghelul Mihail, sfintii, mucenicii, cei alesi din cei damnati, multimea de oameni prezenti la marea judecata, sunt situati fiecare pe treapta la care au ajuns pe scara mantuirii. In fresca lui Michelangelo, in schimb, Omul troneaza alturi de Cristos, intruchipati ca doi atleti olimpici, stapani ai universului creat de Dumnezeu dar guvernat de om. Este omul Renasterii din care, prin continua emancipare de sub tutela divinitatii Ð de la viziunea umanista, la cea iluminista, darvinista, agnostica, marxista si in ultima instanta atee a lumii Ð se va naste omul modern.
Ce legaturi au existat intre Renastere si Bizant? Doua lumi aparent la antipod, dar care in realitate se influenteaza reciproc, schimband la un moment dat sensul culturii europene, si mai ales occidentale. Cum s-a ajuns la aceasta interactiune? Caderea Constantinopolului sub turci in 1453 a produs un exod de carturari in Occident comparabil doar cu fuga intelectualilor din tarile cotropite de comunism. Renasterea a fost in mod evident influentata de aportul diasporei bizantine. Carturarii greci, fugiti chiar inainte de caderea Constantinopolului, au adus cu ei interesul pentru cultura clasica greceasca (antica), ce va constitui unul din punctele de referinta ale culturii renascentiste. Inca din secolul VIII, refugiatii iconofili din Bizant influentasera arta mozaicului in Occidentul crestin. Putem afirma ca aportul Bizantului la arta Renasterii a contribuit de fapt la demolarea artei medievale, la desacralizarea ei si intoarcerea la paganism. Aceasta contributie e subliniata cu un anumit orgoliu, astazi, de istoricii greci. Ei sustin de altfel ca nu numai arabii au salvat si transmis Occidentului valorile clasicismului greco-roman, rolul Bizantului grecesc fiind tot atat de important.
Dar daca Bizantul a influentat cultura artistica occidentala, la randul sau Occidentul si-a lasat amprenta pe arta si arhitectura Europei orientale aflata in orbita bizantina, ca in Tarile Romane si Rusia. Frescile Bucovinei si ale Moldovei, bine ancorate in canoanele bizantine, desi contemporane cu Renasterea, sunt imbogatite cu simboluri provenind din iconografia Europei medievale. La Sucevita, de pilda, intalnim ecouri din pictura romanica a sec. XI-XII si din miniaturile catalane cu simboluri din Apocalipsa Sf. Ioan de la Patmos, inexistente in prima arta bizantina (ca de pilda Hristos cu sabia in dinti, simbol al Logosului atotbiruitor care ucide Raul). In schimb, cand Rusia va fi occidentalizata de Petru cel Mare, in sec. XVII, Moscova devine "a treia Roma". Noile edificii, mai ales la Petersburg, sunt realizate de arhitecti italieni in spiritul Renasterii. Patriarhia rusa va fi inlocuita de un Sinod condus de un procurator imperial, cultura catolica romana si chiar cea protestanta influenteaza traditia bizantina, seminarele teologice adopta limba latina, iar carturarii sunt instruiti la scoala Iezuitilor. Doua secole mai tarziu, influenta occidentala asupra intelectualilor rusi va creste considerabil dupa fuga lor din Rusia bolsevica.
Romania este latina si ortodoxa in acelas timp Ð fapt care o distinge de toate celelalte tari ortodoxe. Arta religioasa romaneasca a fost fecundata de rationalitatea latina si de mistica orientala. Din aceasta fericita sinteza s-a nascut o cultura proprie care imbina echilibrul mediteranean cu o capacitate arhaica de fabulare a misterului.
In cartea sa "Dumnezeu s-a nascut in exil", Vintila Horia Ð exilat in Apus dupa ultimul razboi mondial, premiul Goncourt pentru literatura - povesteste istoria lui Ovidiu, si el in exil la Tomis Ð pe Marea Neagra. Prin Dochia, Ovidiu descopera un popor cu totul diferit de lumea romana, atat prin caracter, cultura cat si prin religie. Dacii erau monoteisti intr-un continent dominat de politeismul greco-roman. Modul de viata, obiceiurile, seninatatea si vitalitatea lor ii fascina pe romani, cetateni ai unui imperiu in care domnea lupta pentru putere, coruptia si violenta politica. Nu rareori, militari si chiar comandanti ai legiunilor romane de la gurile Dunarii si Tomis dezertau fugind dincolo de Carpati, in mijlocul acelui popor misterios; isi luau femei dace si imbratisau monoteismul. A fost si acesta unul din motivele cuceririi Sarmisegetuzei.
Crestinismul, adus in Dacia de legionarii romani convertiti, si de urmasii apostolilor, a fost asimilat in mod natural de cultura monoteista a Dacilor. Dar parasirea Daciei de catre Aurelian a fost inceputul unui calvar istoric ce va continua timp de secole. Hartuiti de hoardele barbare, daco-romanii au supravietuit in paduri si in munti, oficiind slujbele crestine in limba latina (o latina incrucisata cu limba autohtona) pana la venirea slavilor care au impus limba slavona in biserica, in timp ce vorbirea cotidiana ramanea cea neolatina.
Timp de doua milenii, destinul acestui popor a fost dramatic dar si generos in acelasi timp, dovada fiind insasi supravietuirea sa in istorie. Nenumarate sunt probele la care a fost supus, dar nici flagelul navalitorilor ostrogoti, vandali sau tatari, nici jugul turcesc nu l-au strivit si nu l-au umilit ca ultima navalire barbara a "liberatorilor" bolsevici. Niciunui principe din istoria noastra nu i-a trecut prin minte sa distruga bisericile propriului popor. Cunoastem cu totii dezastrul demolarii lacasurilor de cult din "epoca de aur" a tiranului. Buldozerele ateismului au daramat zidurile bisericilor dar nu si pietrele vii din care erau facute. De sub ruine credinta s-a ridicat mai puternica decat inainte.
Ce se intampla in acest timp in liberul Occident? Nimeni nu se atinge de zidurile bazilicilor, ce se inalta splendide la cer. Si totusi, acele bazilici se surpa in constiinta oamenilor. Vorbind de crestinii botezati care dezerteaza din lacasurile de cult, Papa Ioan Paul al II-lea ii numea "crestini invizibili, crestini muti, crestini care traiesc ca si cum Dumnezeu n-ar exista". Si nu sunt tiranii dictaturii proletariatului cei care au ridicat mana asupra catedralelor din Occident, ci propriii sai filosofi, liberii cugetatori asa zis umanisti, care au decretat moartea lui Dumnezeu, demoland cu tarnacopul ateismului biserica lui Hristos in mintea oamenilor.
Pierderea semnificatiei simbolice a edificiului sacru in Occident a fost paralela cu degradarea morala a societatii. De la maiestuoasa catedrala romanica din secolul XI si XII, pana la edificiul modern de astazi, ce pare mai degraba un siloz, o discoteca, sau un motel cu cinci stele, si pana la anonimul "garaj pentru suflete", cum defineste Sedlmayr bisericile de "avangarda", aceasta deriva ne-a aruncat ametitor la celalalt capat al oceanului istoriei. In artele plastice caderea apare si mai devastanta, prin golirea de sacru a notiunii de frumos, inecat in mlastina antiesteticului si a postartei, ca sa nu mai vobim de stiinta, naufragiata intr-un scientism fara etica, sau de comportamentul uman, aruncat in afara oricarei scari de valori pana la degradarea raportului dintre om si natura, ce pune in pericol insasi existenta planetei.
Intr-o lume golita de miturile primordiale, omul modern si-a confectionat mituri noi, ca mitul progresului fara limite (al progresismului) sau mitul laicismului, adica al unei religii fara Dumnezeu. Iata cum explica Sigmund Freud, unul dintre demolatorii valorilor Marii Traditii, necesitatea acestui mit, in "Viitorul unei iluzii": "daca se vrea extirparea religiei din civilizatia europeana, trebuie gasit un alt sistem doctrinar care, din capul locului, va trebui sa aiba toate caracteristicle unei religii: sfintenie, rigiditate, intoleranta si interzicerea gandirii, pentru a se apara". Nu se putea o descriere mai exacta a comunismului, a ierarhiei de partid, a cenzurii, a misticismului ideologic, cu toate atributele unei religii demoniace: cruzime, fanatism, intoleranta.
Peste declinul civilizatiei occidentale avea sa se suprapuna in secolul XX tragedia utopiilor totalitare fondate pe principiul rasei superioare si a clasei superioare. Stim cu totii ce a insemnat instaurarea regimului preconizat de Marx si Freud in Romania. Ne aflam aici, in sanctuarul holocaustului comunist, pentru a ne regenera memoria si a nu lasa nici un spatiu uitarii. Nu voi repeta ceea ce stiti. Voi aminti pe scurt o experienta personala pe care am trait-o imediat dupa revolutia din 1989.
Cand in sfarsit, dupa 20 de ani de exil politic, puteam sa ma intorc in tara, am vrut sa aduc ceva cu mine. Ceva de care romanii aveau nevoie. In ianuarie 1990, invitat in multe orase ale Italiei pentru a vorbi si a explica revolutia romana, am constituit Comitete Pro-Romania cu scopul de a strange ajutoare si a le duce in tara. In scurt timp au fost incarcate doua Tiruri cu alimente, haine, trusouri pentru noi nascuti, paturi pentru spitale etc. pe care le-am adus la Bucuresti. Un Tir a fost descarcat la Combinatul Fondului Plastic, urmand a distribui ajutoarele atat populatiei cat si celor care rezistau in Piata Universitatii. Am fost zi de zi martor al primei mineriade. Intr-o noapte depozitul a fost jefuit de necunoscuti. I-am scris episcopului Ploscaru de la Lugoj, propunandu-i ajutoare. Afland ce s-a intamplat, mi-a raspuns: "Lucrurile materiale dezbina, cele spirituale unesc". In acel moment am inteles ca trebuia tiparita Biblia, de care sufletul incercat al romanilor avea atata nevoie.
Aflasem inca din 1970 de soarta Bibliilor pe care o Fundatie internationala le trimisese in dar poporului roman. Miile de exemplare au fost confiscate si reciclate in hartie igienica. Era pe timpul cand la punctele de frontiera era strict interzisa introducerea in tara a drogurilor si a Bibliei, puse pe acelasi plan, considerate la fel de nocive. Mai stiam ca Biblii vechi, de ocazie, se vindeau pe sub mana la costul unui salariu lunar. De zeci de ani nu se mai tipareau, iar o editie scoasa de Patriarhie pentru uz intern era de fapt inexistenta. Am strans din nou fonduri prin comitetele Pro-Romania si cu sprijinul editurii "Il Cerchio" de la Rimini s-a tiparit prima editie a Bibliei tradusa de Gala Galaction si Radu Vasile din greaca si din aramaica, in conditii tipografice exceptionale, la pretul de cost. Pe coperta interioara a cartii era scris: "Aceasta Biblie s-a tiparit in Italia in anul 1990, prin grija Comitetului Pro-Romania din Gallese (Viterbo) si a Cooperativei editoriale "Il Cerchio" din Rimini, cu fonduri donate de numerosi prieteni ai Romaniei. Fiecare exemplar este daruit de un prieten italian unui frate roman, in semn de infratire intru Cristos..."
Transportul, depozitarea si distributia Bibliilor in Tara au fost posibile datorita unui lant providential de suflete italiene si romanesti. Dorana Cosoveanu, directoare a Muzeului National de Arta al Romaniei, a avut un rol important in actiunea de difuzare a cartilor prin delegatiile care veneau din toate orasele Tarii. Avalansa de scrisori pe care le-am primit dupa distribuirea primei editii ne-a determinat sa tiparim urgent o a doua editie, care a fost absorbita tot atat de repede, de parohii, scoli, seminare teologice, familii, grupuri universitare etc. Timp de doi ani am raspuns scrisorilor de multumire pentru Bibliile daruite, scrisori care vor trebui publicate intr-o zi pentru marturia de credinta si de rezistenta morala a poporului nostru in vremuri atat de grele.
Afland de conflictul existent aici, in Maramures, intre ortodocsi si greco-catolici, conflict instigat de partidul comunist in cheie antioccidentala, m-am hotarat in acelasi an sa aduc personal Biblii cu masina mea, pentru a le distribui direct oamenilor. Am adoptat o tactica simpla, dar cred, psihologic, folositoare. M-am dus la preotul ortodox din Dragomiresti, de pilda, si i-am spus: "Parinte, va dau 50 de Biblii, cu conditia sa le daruiti, jumatate ortodocsilor, jumatate greco-catolicilor din parohia dumitale". Apoi ma duceam la preotul greco catolic, si ii spuneam acelasi lucru. Era momentul in care conflictul intereligios ajunsese intre sateni pana la injunghierea animalelor si incendierea clailor de fan a "adversarilor". Aceasta drama era, din nefericire, doar un aspect minor fata de marea drama politica, economica si existentiala a Romaniei de atunci si de azi.
Declinul civilizatiei noastre a fost prevazut de unii filosofi europeni constienti de cauzele acestei drame. Dar nici Spengler, cu al sau "Crepuscul al Occidentului", nici Rene Guenon in "Criza lumii moderne", nici Camus in "Strigatul", sau Orwell in "1984" si Huxley Ð care au denuntat cu luciditate aberatia comunismului Ð nici unul nu a intuit reactia anticorpilor noilor generatii care, in a doua jumatate a secolului XX, vor da nastere miscarilor de trezire spirituala, de redresare morala, prefigurand o inversiune de tendinta in evolutia acestei civilizatii. Altii filosofi, scriitori, teologi si istorici, ca Maritain, Claudel, Henri de Lubac, Mircea Eliade, Urs von Balthazar sau Paul Ricoeur, ca sa citez doar cativa dintre ei, au anuntat si incurajat aceasta reactie benefica. Astazi, in timp ce majoritatea pasiva continua sa se scufunde in nisipurile miscatoare ale materialismului vremii nostre, minoritatea activa de care vorbeam la inceput innoata curajos contra curentului Ð ca pestisorii din Sena Ð pregatind renasterea spirituala pe care o prevedea Malraux (in celebra lui fraza - "secolul XXI va fi un secol religios sau nu va fi deloc")
Italia se afla in avangarda miscarii de trezire spirituala a Europei. "Comunione e liberazione" (Impreuna si liberi), miscare fondata la inceputul anilor 50 in licee si universitati la Milano, pentru a opri agresiunea comunista in cultura, a devenit cea mai puternica miscare crestina de tineret din lume, fiind prezenta astazi in peste 150 de tari din Europa si din alte continente. In fiecare an, in ultima decada a lunii august se desfasoara la Rimini "Meetingul Prieteniei", la care participa sute de mii de tineri din lumea intreaga, pentru a ne intalni cu filosofi, teologi, oameni de cultura si arta, politicieni si economisti, cu care dezbat - in mese rotunde, conferinte, seminarii, prezentare de carti, spectacole, expozitii Ð temele cele mai arzatoare ale timpului nostru. Acolo Eugen Ionescu s-a reconvertit la credinta si a prezentat, prin 1988, in premiera mondiala, opera sa, "Maximilian Kolbe", realizata impreuna cu un compozitor francez. In 1982 am fost prezent cu prima mea expozitie de simboluri la Meetingul de la Rimini, organizata anume pentru vizita Papei Ioan Paul al II-lea, care venea in mijlocul tinerilor spre a legitima in fata lumii intregi miscarea "Comunione e Liberazione". Sunt asadar unul dintre membrii fondatori ai Meetingului. De atunci am deschis alte cinci expozitii dedicate simbolurilor si am tinut seminarii pe aceeasi tema, dintre care, in 1995, impreuna cu teologul Julien Ries, directorul Institutului de antropologie sacra din Louvain (Belgia), discipol preferat al lui Mircea Eliade. In toti acesti ani am intalnit nenumarate comunitati de tineri din toata Italia si din Elvetia italiana, ne-am descoperit reciproc, am invatat mult de la ei si am facut impreuna exercitii de innot impotriva curentului, a conformismului care anuleaza curajul de a fi liberi.
Ma bucur ca pot aduce acest mesaj in mijlocul vostru. Stiu ca sunteti, ca si ei, speranta Europei. Doresc sa va transmit prietenia lor si cand ma intorc in Italia, la Meetingul din august, sa le vorbesc despre experienta acestei scoli a memoriei si a demnitatii de la Sighet. Ii voi invita in numele vostru, daca imi permiteti, la Scoala de vara din anul viitor, pentru a va cunoaste. Evident, nu va putea veni o jumatate de milion de tineri, cati vor fi acolo Ð ar fi greu sa ne intelegem Ð dar daca vin zece, fiecare dintre ei reprezinta, ca si fiecare dintre voi, un univers de tinerete si de bucurie. De acest lucru are nevoie Europa pentru a-si regasi radacinile. Va multumesc.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...