“Depun marturie-n genunchi despre acestea cuvinte pentru nici o ureche ridic”
NICHITA STANESCU
Sa citim un alt poem al unui remarcabil poet roman contemporan, care nu mai este de cativa ani printre noi, dar ale carui poezii respira un binecuvantat aer al inceputului. Este vorba de Cezar Baltag. Iata poemul intitulat “Cuvantul”. “Nu mai poate fi scris pe nimic/Silabele lui ard piatra ca o lava/ ce-ti topeste buzele numaidecat/ nu mai poate fi rostit niciodata/ am dat sa-l scrijelesc/ si de la prima litera mana mi-a luat foc/ si gura cu care am vrut sa-l pronunt s-a facut stea/Lumineaza/atat/ nimic nu poate spune”.
Simplitatea acestor versuri este doar aparenta. Ne aflam de fapt in fata unui poem incifrat care vorbeste despre anti geneza si despre trecerea de la creat la increat.
Avem senzatia ca intreaga manifestare, dupa ce a fost explorata, s-a topit printr-un miraculos scutcircuit. Silabele lui ard piatra. Ce inseamna asta? Ca prin contact cu originea creatia ajunge sa de dezintegreze. Cuvantul primordial nu poate fi rostit fiindca tot prin contact cu el aparatul uman de formare si reproducere a sunetelor este distrus.
Poemul lui Cezar Baltag defineste de fapt lipsa de comuna masura dintre ceea ce creeaza si ceea ce este creat. Dupa lectura unui asemenea poem te simti bulversat fiindca intelegi ce precara este viata si intregul nostru cosmos in fata a ceea ce le transcede. Daca ar fi vorba insa doar de o simpla distrugere, de un cataclism profan ca acela rezultat in urma detonarii nucleare, atunci de buna seama poemul nu ar mai avea sens metafizic si s-ar limita doar la registrul unei banale elegii pe marginea firavei conditii umane in fata urgiei tehnico-stiintifice. Dar nu este asa. Poetul, in ultimul ceas al inspiratiei are capacitatea sa se replieze in forul cugetului sau si sa gaseasca poemului o rezolvare stralucita. Care este aceasta?
E adevarat, incercand sa scrijeleasca cuvantul ceresc mana i-a luat foc, dar gura, desi topita, mistuita, are sansa sa se transforme in stea. “Si gura cu care am vrut sa-l pronunt s-a facut stea. Lumineaza atat”. In clipa in care gura omului nu mai este in stare sa articuleze nici un sunet dar pe de alta parte devine corp ceresc, asistam de fapt la o indumnezeire a omului care mut, mutilat, distrus, si-a depasit conditia si a intrat intr-o alta sfera ontologica unde ceea ce ii era familiar i-a ajuns strain si ceea ce ii era strain i-a ajuns apropiat.
Omul-zeu cu gura ca o stea este in acelasi timp si omul crucificat care in clipa sfarsitului are revelatia inceputului, a nasterii sale sub obladuirea stelei din ceruri dupa care gura lui de nou-nascut se poate modela. Astfel, lumina care pleaca de Sus ajunge sa plece si de jos intalnindu-se undeva la jumatatea drumului acolo unde creatia ia din nou fiinta.
Poemul lui Cezar Baltag este un poem metafizic fiindca aseaza tema creatiei in cheia lui alfa si omega, facant din foc lumina si din moarte viata.
