Am promis de mai multe ori ca nu mai public articole in calitate de jurnalist si abandonez aceasta “cruciada a copiilor naivi”. Nu ma intereseaza istoria ca eveniment cotidian, dar ma preocupa in continuare istoria din punct de vedere filosofic si fenomenologic. Daca cunosti putin din istoria Revolutiei Franceze, a Restauratiei, istoria Revolutiei Bolsevice, istoria loviturilor de stat, asasinatele politice ale regilor si presedintilor, intelegi ca in perioadele de fractura sociala se produc bulversari structural imprevizibile care scot la suprafata straturile adanci ale inconstientului colectiv si in special mizeria umana a profitorilor, duplicitarilor, parvenitilor, cameleonilor, noilor imbogatiti, celor care si-au schimbat “vestonul si sapca”, tortionarilor care devin victime sau victimele care se transforma in tortionari… Istoria nu se poate judeca cu “daca”, ci ea este… ceea ce este. Istoria si istoriografia nu reprezinta un tribunal, nu judeca, nu condamna, nu absolva de responsabilitati si vinovatii. Istoria se straduieste sa prezinte evenimentele cat se poate mai obiectiv si impartial si sa evite terorismul intelectual al doctrinei “politically correct”. Daca progresul catre non-violenta defineste in politica sensul istoriei, conflictul si violenta sunt cauzele motrice ale istoriei. In schimb, memoria – individuala sau colectiva -, bazata pe subiectivitate si traumele provocate de istorie, judeca evenimentele care s-au imprimat in amintiri, in cicatricile neinchise, nu pretinde obiectivitate si nici raceala analizelor detasate si impartiale. Memoria este o datorie, un drept de a nu uita decat dupa ce ai tinut doliu, un loc al amintirii care te indeamna sa te reculegi, o invatatura pentru ca evenimentele scelerate din istorie sa nu se mai repete… chiar daca ele se repeta la nesfarsit…
Cine pe cine acuza?
Dupa ce am citit articolul lui Gabriel Dimisianu, “Cine pe cine acuza?” (“R.L.”, 2 august, 2005) m-am multumit sa scriu cateva randuri in cartea de interviuri (“Cine sunteti, Bujor Nedelcovici?”) si mi-am reprimat vechiul indemn de a scrie un articol pe care urma sa-l propun pentru publicare unei reviste. Reproduc cateva pagini scrise in acest volum de interviuri:
Autorul articolului analizeaza mai multe probleme de actualitate: 1. Daca exista “o conspiratie” a unor “forte din adancuri” impotriva scriitorilor si a Uniunii Scriitorilor. 2. De ce nu se cunosc dosarele de Securitate ale celor care “au conceput represiunile, cine le-a organizat, cine au fost executorii, cine a colaborat cu organele represive si in ce conditii”? 3. “Compromiterea publica a unor persoane care, intr-o masura sau alta, s-au opus vechiului regim, facand puscarie politica sau macar schitand gesturi de opunere”. 4. Linsajul moral al lui Dan Lazarescu; “cazul Doinas”, “cazul Eugen Uricariu”, “cazul Buzura”, (lapidati moral) prin care s-a urmarit: “modificarea in negativ a imaginii unor fosti oponenti sau a unor victime ale regimului comunist, pe de o parte, iar pe de alta parte exonerarea de raspundere a persoanelor care au exercitat persecutii politice, care au pus la cale si au infaptuit represiunea”.
Iata prima intrebare: Care au fost probele aduse pentru a dovedi cele afirmate?
Dan Lazarescu a recunoscut ca a fost informator! Si atunci? Cum ar fi trebuit sa se procedeze? Sa fie felicitat? Sa i se ceara scuze chiar daca el nu a manifestat nici un regret? In “cazul Doinas” se trece destul de repede peste dosarul gasit de catre CNSAS, in care sunt probe suficiente ca a fost cu adevarat informator o lunga perioada, se dau cateva exemple de atitudine curajoasa si apoi se intreaba: “Cum indraznea, daca se stia vulnerabil?” Si imediat vine propriul raspuns: “Sau ii conferea protectie tocmai angajamentul de informator, lasat sa se afiseze ca oponent al regimului pentru a i se acoperi misiuni pentru aceasta mai importanta?” (Vom reveni.) In ceea ce-i priveste pe Eugen Uricariu si Augustin Buzura, proba fundamentala este “Cartea alba a Securitatii” din care citeaza mai multe paragrafe, fara sa se mentioneze autorul, adica Mihai Pelin, si nici editura care a publicat mai multe volume si apoi a disparut ca prin minune. Cum se explica aceste omisiuni? Se stie ca Mihai Pelin a avut acces la dosare intr-o perioada in care nimeni – cu exceptia lui Voican Voiculescu – nu avea dreptul de a citi propriul dosar. A fost o evidenta manipulare a Securitatii in care amanunte reale erau amestecate cu detalii mincinoase sau omisiuni din care rezulta ca si Adrian Paunescu sau Vadim Tudor erau urmariti de Securitate. Deci teza oficiala: toti am fost persecutati si toti am fost victime. Cum este posibil sa dai crezare acestei facaturi care poate aminti de “Protocoalele inteleptilor Sionului”?! Eugen Uricariu s-a aparat de fiecare data cand a fost acuzat ca a fost informator ca “nu a semnat nici un angajament cu Securitatea”. Este unanim cunoscut ca puteai sa fii informator fara sa semnezi un angajament. Informatorii (cei care furnizeaza, faciliteaza si transmit informatii catre organele de Securitate) erau impartiti in mai multe categorii: rezidenti, ocazionali, retribuiti sau recompensati, benevoli, cu un pseudonim sau chiar cu doua, cu intalniri in case conspirative etc. De altfel, Eugen Uricariu, dupa “Conferinta ideologica de la Mangalia” (1983), a scris in “Romania libera” un articol elogios la adresa masurilor luate de Ceausescu, care a criticat vehement filmul “Faleze de nisip”, inspirat din romanul “Zile de nisip”. Nu cumva se afla “un fir rosu” intre atitudinea din '83 si pana acum, cand era recrutat in Ministerul de Externe si cand se banuia ca fusese colaborator al Securitatii?
N-ar fi fost mai firesc sa se citeasca dosarele de la CNSAS?
Evident! Cum sa vorbesti despre cineva care a fost suspectat ca informator fara sa citesti dosarul care iti sta la dispozitie la CNSAS si sa te bazezi pe un document care a avut un scop vadit de dezinformare si manipulare: “Cartea alba a Securitatii”? Si, un alt argument capital este citat criticul Mircea Iorgulescu, care se referea la cartile lui Augustin Buzura si pe care le considera: “Cea mai radicala contestare a sistemului politic din Romania de atunci”.
Nu neg ideea, dar cum poate cineva sa aduca acest argument cand in cartea “Un tigru de hartie. Eu, Nica si Securitatea” (pag. 183-191), prezint probe scrise si documente trimise de la CNSAS, prin care se dovedeste ca Mircea Iorgulescu era informator in referatele ofiterilor de Securitate – cu nume real – si avea, in plus, doua nume de cod: “Dorin” si “Mirel”?! Nu interzic nimanui dreptul la semnatura (cum m-a acuzat Gabriela Adamesteanu), dar nu poate prezenta garantii morale si profesionale o persoana care s-a dovedit ca a colaborat cu Securitatea! De altfel, “Romania literara” si revista “22” mi-au refuzat publicarea articolului “Exista o limita in discretie?” in care explicam “cazul Iorgulescu”.
Raman doua probleme fara raspuns: cum putea fi cineva informator si in acelasi timp critic la adresa vechiului regim? De ce nu au fost date publicitatii dosarele de Securitate ale celor care au conceput si exercitat represiunile si teroarea?
A-ti pune viata in pericol
Cei care au fost arestati si condamnati si care si-au simtit viata in pericol, dupa eliberare (amnistia generala a fost in 1964) au fost obligati in scris sa devina informatori. Este de inteles si acceptat… Ulterior, fiecare putea sa aiba o atitudine personala, sa raspunda angajamentului sau sa se derobeze prin diverse mijloace si explicatii… Dar s-a trecut la o alta perioada cand cei care erau “racolati ca informatori” nu-si puneau viata in pericol, dar erau santajati, speriati, tentati cu mici favoruri si privilegii: o avansare in post, o plecare in strainatate, o carte publicata, dar care avea “probleme cu cenzura” etc. Au fost altii care nu au cedat si au rezistat sau au murit in inchisori. Exemplele sunt numeroase si se pare ca sunt uitati intentionat pentru a da impresia ca “toti au fost colaboratori sau informatori”. Este necesar sa apelam la o intelegere ce se ascunde in domenii de profunzime si subtilitate psihologica: orgoliul artistului (imensul orgoliu si delirul de grandoare foarte des intalnit) care crede ca poate sa-si permita orice; duplicitatea scuzata si acceptata; ideea ca mijloacele folosite slujesc unui scop nobil; sentimentul ca este “acoperit” pentru a-si manifesta protestul si, in sfarsit, un demonism interior, o psihologie abisala… Este stiut ca in Consiliul Uniunii Scriitorilor se auzeau voci extrem de critice la adresa conducerii Uniunii Scriitorilor sau a Directiei de Propaganda a Comitetului Central. Unele critici si proteste erau sincere, altele “jucau un joc dublu”: se simteau aparati si se stiau protejati. Cum se explica faptul ca “unii contestatari” nu au suportat nici o sanctiune si ceilalti care nu acceptau “indicatiile cenzurii” erau imediat sanctionati sau refuzati sa publice o carte? A fost cumva pedepsit Augustin Doinas pentru protestele publice? A publicat toate cartile scrise si a plecat deseori in strainatate. Ar fi jenant sa povestesc istoria pe care mi-a relatat-o Pierre Oster, redactor la Editura Seuil, care a intervenit in favoarea lui Doinas pentru o invitatie si o bursa la Paris si care a fost urmata imediat de o plecare si o bursa la New York!
Nu este nici un secret ca detinutii colaborau cu gardienii si nu trebuie sa gasim un raport contradictoriu intre un protestatar si un informator, deoarece intr-un sistem de teroare ne aflam in plina irationalitate; totul este posibil, totul este permis si 2+2=5. Cine nu vrea sa vada si sa inteleaga nu vede si… se face ca nu intelege. Si atunci era nevoie de cineva ales sa fie critic la adresa regimului, dar… “cu voie de la partid” Cum sa mai fii om cand traiesti intr-o societate condusa de un mesianism teocratic in care Proletariatul a devenit “Noul Mesia”, Revolutia s-a transformat in “Apocalips”, iar Societatea fara clase a devenit un “Altar al salvarii pamantene”? Cum sa-ti mai pastrezi umanitatea si criteriile morale cand mecanismul politic se baza pe o ideologie a istoriei structurata pe “ura de clasa”, “ura aproapelui” o teroare totala, o birocratie generalizata, o distrugere a spatiului public si privat, o sfasiere a legaturilor umane in care se denuntau membrii aceleasi familii? Si atunci de ce nu accepti ca un scriitor care a fost arestat sau lasat in libertate supravegheata putea sa protesteze in anumite situatii si in acelasi timp sa fie informator?
In ceea ce priveste responsabilii de represiune, ministrii, generalii, comandantii de lagare, inchisori, anchetatorii, tortionarii… Nici un guvern, din 1990 si pana in 2005, nu a pus in discutie si legiferat un proces al comunistilor vinovati penal, sau a lustratiei ori a unei Comisii de cercetare a Gulagului romanesc. Dar generalii Plesita si Priboi se lafaie in fata camerelor de luat vederi si se lauda ca au batut… disidentii. Abia acum, in 2006, s-a infiintat “Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului” Dar ce a facut Uniunea Scriitorilor si de ce se simte persecutata de o conspiratie care vrea sa compromita scriitorii? La prima Conferinta Nationala a Scriitorilor, in 1990, s-a discutat despre drepturile de autor si nimeni nu a ridicat problema “despartirii de trecut”. Apoi, presedintele l-a chemat in ajutor pe Traian Iancu, mare specialist in domeniul finantelor, care singur recunostea ca era ofiter de Securitate. Pe timpul lui Laurentiu Ulici, dupa un colocviu care s-a desfasurat la Neptun, s-a plecat “in corpore” in autobuze direct la Bucuresti la Palatul Cotroceni, pentru o intalnire-inchinaciune la Iliescu. Si atunci de ce ne miram ca traim fara o “salubrizare morala”, cum spune Gabriel Dimisianu? In 1997, am cerut printr-o “Scrisoare deschisa adresata presedintelui Uniunii Scriitorilor, Laurentiu Ulici” ca “scriitorii de curte” si care au sustinut prin opera lor “cultul personalitatii” sa fie… nu judecati, nu condamnati si Uniunea Scriitorilor sa nu se transforme intr-un tribunal care sa initieze o “vanatoare de vrajitoare”, ci sa-i dezavueze un “Comitet de onoare”. Am trimis aceasta scrisoare revistei “Romania literara”. Dupa un timp, vazand ca nu este publicata, i-am telefonat de la Paris lui Gabriel Dimisianu si am vrut sa aflu care este situatia articolului. El m-a intrebat: “Dar cine sa faca parte din acest comitet?” I-am sugerat: “Doinas, Paleologu…” (Era inainte de a se afla ca Doinas fusese informator.) “Ei!”, a comentat Dimisianu, fara sa-si continue fraza. Nu a fost primul articol refuzat, au urmat si altele, de exemplu “Volumul omagial”, consacrat lui Ion Ianosi, in care il criticam pe fostul activist de partid si profesor de marxism-leninism. Recent, in “Romania literara” (nr. 5 feb. 2006), Mircea Mihaies a publicat un articol intitulat “Umbra instructorului C.C.” in care analizeaza cu sarcasm “biografia cosmetizata a comunistilor si punerea in paranteza a episoadelor neconvenabile” cu referire directa la Ion Ianosi. Iar “Scrisoarea deschisa adresata lui Laurentiu Ulici” si articolul “Volum omagial” au fost totusi publicate in suplimentul “Romania libera” – aldine. Cele doua articole au aparut si in volumul “Cochilia si melcul”, Ed. ALLFA, 2002.
Rezultatul? Evident, nici unul…
Dar ce a facut Gabriel Dimisianu care se afla in conducerea Uniunii Scriitorilor de cativa ani? A avut o initiativa personala in acest sens? A scris un protest si l-a trimis presedintelui Romaniei? N-am aflat? “Apelul catre presedintele Romaniei, Traian Basescu, in care se cere condamnarea regimului comunist ca nelegitim si criminal” a fost semnat de 300 de personalitati din tara si strainatate. Numele lui G. Dimisianu nu figureaza printre semnatari, in schimb colegii de redactie “Romania literara” – N. Manolescu si Alex. Stefanescu – au semnat acest apel. In concluzie: exista o conspiratie impotriva Uniunii Scriitorilor, o kabbala a “scormonitorilor dedesubturilor, a fortelor din adancuri care vor sa manevreze evenimentele” si sa compromita “scriitorii cinstiti care in vechiul regim s-au comportat demn”, care nu au fost informatori, care nu au fost duplicitari, care au luat atitudine scriind articole cum ar fi “Fara violenta”. Evident, glumesc! Inca o data se dovedeste ca nu avem capacitatea de a ne asuma cinstit o responsabilitate, nu avem rationalitate critica si autocritica, nu avem o cultura a memoriei, a perioadei de doliu, suntem tentati sa aruncam vinovatia mereu spre celalalt, se ne incadram intr-o logica a continuitatii fara un examen riguros al trecutului, sa aparam cauze pierdute si sa uitam adevaratele victime si eroi…
O farsa?
Daca Gabriel Dimisianu s-ar fi oprit la articolul “Cine acuza pe cine?” poate nu as fi fost tentat sa scriu aceste pagini, dar el isi sustine ideile si in articolul “Reflectiile unui sceptic”, o cronica la cartea lui George Balaita “Cainele in lesa, opt interviuri si un appendix”, Editura Viitorul Romanesc, Bucuresti, 2004. Partenerii de dialog ai lui George Balaita sunt: N. Prelipceanu, Ion Simut, C. Stanescu, Stefan Agopian. Din cronica se deduce traseul politic si literar al autorului romanului “Lumea in doua zile”. Plecat de la Buzau, i se incredinteaza o functie la Uniunea Scriitorilor, este apoi director la Editura “Cartea Romaneasca” si membru al Comitetului Central al Partidului Comunist, functie pe care Balaita o numeste ironic “supleantie”… Explicatiile acestei vertiginoase ascensiuni lipsesc din cronica, dar lectorul e socat de remarca pe care o face Balaita, potrivit careia apartenenta la Comitetul Central al Partidului Comunist Roman a fost “o farsa”. Cum adica? Farsa?! Iti sta mintea in loc! Deschid “Dictionarul Enciclopedic Ilustrat”: Farsa, farsor: “Persoana care se tine de pacaleli, om lipsit de seriozitate, persoana care prin minciuni, prin inselatorie urmareste sa treaca drept alta decat este in realitate”. Pe cine a pacalit Balaita? De cine si-a batut joc? De ei atunci sau de noi… acum? Cata insolenta! Cata aroganta! Cat cinism! Alain Besan·on vorbeste in “Nenorocirea secolului” despre o “inteligenta falsificata si falsificatorie” sau de o “logica a falsului”. Imaginati-va ca in zilele noastre, in Germania, un scriitor ar fi declarat ca pe timpul lui Hitler a fost membru in conducerea “Partidului National Socialist (nazist)” si ca aceasta apartenenta o considera o… “farsa”. Ce s-ar fi intamplat? Ar fi fost un scandal national si justitia s-ar fi sesizat din proprie initiativa. La noi, in schimb, se considera “o gluma, o anecdota” si rezista in superficialitatea si lipsa noastra de raspundere si spirit critic. Dar din aceasta “pacaleala”, George Balaita a tras numai foloase! Favoruri cu duiumul: locuinta in centrul Bucurestiului, plecari in strainatate (mi-a marturisit candva ca pleca in Tunisia sau in Algeria), accesul la magazine speciale, salarii bune… Cronicarul trece destul de repede peste aceste amanunte semnificative… Dupa 1990, din nou in fruntea bucatelor: redactor-sef al unei publicatii la “Fundatia Culturala Romania”, salariat al Uniunii Scriitorilor, membru al Comitetului de conducere al Uniunii (nu este de mirare, “restauratia” a functionat perfect) si seful sectiei de proza, ales de colegii nostri prozatori. Deosebirea: inainte era numit si impins de partid, acum este ales prin vot liber si secret pentru merite in munca din trecut si prezent. Bravos, natiune!
Din cronica aflam ca raspunsurile la intrebari sunt echivoce, Balaita “le raspunde indirect, recurgand la o fabula, la o istorioara pilduitoare. Vocatia naratorului nu se dezminte”, spre admiratia cronicarului. Sunt persoane care nu vor sau nu pot raspunde clar la o intrebare si recurg la subtilitati, la o istorioara sau o fabula. Daca imi amintesc eu bine, George Balaita ii facea candva un elogiu lui Torquato Accetto “Onesta disimulare”, manual al ambiguitatii in care se vorbeste despre “dubla negatie-afirmatie, a simularii, a bipolaritatii”. Balaita a fost si este un bun discipol al lui Accetto, dar si al lui Averroes (“Discursul decisiv”), teoreticianul “dublului adevar”, al “dublei constiinte”: moneda cu doua fete, Ianus Bifrons cu doua chipuri, cameleonismul, dublul discurs, “nici cu carne, nici cu branza” baietii destepti care ne dau mereu lectii, simpaticii cu vocatii de narator… Dar mult mai pilduitoare este parerea lui Balaita despre literatura de pana in 1991 in care “nu aparusera semne despre marile sau micile carti scrise 'pe intuneric', adica pentru sertar, in anii comunismului”. “Avem in schimb – este de parere Balaita – cateva romane remarcabile cu nimic sub ce s-a scris in acelasi timp in lume, aparute in ciuda cenzurii si a unor baraje kafkiene, iarasi numai la noi posibile” Gabriel Dimisianu sare imediat in intampinarea acestei idei si adauga: “Voi spune la randul meu, adaugand ca, daca este sa ilustram teza de mai sus cu titlurile de romane romanesti, “remarcabile”, rezistente in timp, “Lumea in doua zile” este printre primele care ne-ar veni sub condei. Aceasta singura carte sa fi produs epoca postbelica si tot ar fi fost de ajuns pentru a respinge teza "Siberiei spiritului". Dar mai sunt si altele”.
Istorie si memorie
Poate Gabriel Dimisianu ne joaca o “farsa”? Iti sare condeiul din mana! Sa nu fi auzit de cartile interzise de cenzura si scrise pe “intuneric” de catre: Steinhardt, I.D. Sarbu, Baconski si chiar… de subsemnatul? Sa nu fi auzit de “Procesul Noica-Pilat” sau de “Rugul Aprins”, sau de Gh. Ursu care pentru simplul fapt ca a tinut un jurnal a fost asasinat in beciurile Securitatii?! Sa nu fi auzit de Mircea Vulcanescu sau Gh. Bratianu, morti in inchisorile Gulagului romanesc?!
La inceputul acestui articol faceam diferenta dintre Istorie si Memorie. Daca cele doua articole scrise de Gabriel Dimisianu ar fi analizat un eveniment istoric, nu as fi reactionat, dar comentariile facute de autor s-au adresat “memoriei” si eu am fost implicat direct in problemele din trecut si am suportat cenzura exercitata nu de altcineva, ci de scriitorul George Balaita, in calitatea lui de director al Editurii Cartea Romaneasca. “Memoria” imi cere sa nu tac, chiar daca am mai vorbit si am scris, dar mizeria umana iese din nou si din nou la suprafata, mai vartos, si incearca sa-mi pangareasca sufletul. Iata pe scurt “povestea”:
In 1982, am prezentat Editurii Cartea Romaneasca manuscrisul romanului “Ereticul imblanzit”, publicat cu titlul: “Al doilea mesager”. Redactor de carte: Georgeta Naidin Dimisianu. La sfarsitul fiecarei luni, ma duceam la editura sa aflu vesti despre manuscrisul predat. Intram in biroul directorului, George Balaita. Cu picioarele asezate in stil american, urcate pe o masuta, ma privea atent, imi spunea ca nu are nici un rezultat de la “Directia de presa si tiparituri” (Cenzura) si adauga: “De altfel, romanul nu este prea reusit. Iar versurile alea sunt destul de neinspirate” “Versurile sunt din Sonetele de Shakespeare”, i-am raspuns eu. “A! Daaa!” a mormait el si a tusit in barba, cum ii era ticul. Plecam… Asteptam… Medicamente, barbiturice, somnifere, insomnii… Delirul de asteptare. Am inceput sa scriu povestiri fantastice. Din nou terapia prin scris. Am intitulat un capitol “Insomniile de la ora patru”. Si din nou la Editura Cartea Romaneasca. Mi se spunea sa schimb personajele, sa plasez actiunea intr-o tara din America de Sud etc., etc. Nu am cedat. Nu am facut nici o modificare. Dupa doi ani, G. Balaita m-a anuntat ca nu poate sa-mi publice manuscrisul pentru ca sunt “similitudini la adresa actualitatii si nu vrea sa-si pericliteze situatia”. Am luat manuscrisul si l-am dus la Editura Albatros. Mircea Santimbreanu mi-a cerut – intr-o sedinta cu cativa redactori care citisera cartea – sa fac mai multe modificari. Am luat manuscrisul si am plecat acasa. Printr-o fericita imprejurare am gasit o persoana care a acceptat – cu toate riscurile cunoscute – sa ia manuscrisul, sa-l ascunda intr-o sacosa si sa-l duc la Geneva, unde era fratele meu. De acolo, manuscrisul a fost trimis la Paris, citit de Monica Lovinescu, Serban Cristovici, si Paul Goma l-a propus pentru publicare la Editura Albin Michel, unde a aparut cu titlul “Al doilea mesager”, tradus de Alain Paruit. La inceputul anului 1985, cu cateva luni inainte de publicarea romanului, ma aflam la Paris. Urma sa iau o hotarare: sa raman si sa vad publicat romanul sau sa ma intorc in tara. M-am hotarat sa ma intorc in Romania, asumandu-mi toate riscurile stiute. Uniunea Scriitorilor, intr-o sedinta, mi-a cerut explicatiile necesare: prin cine am trimis manuscrisul, sa-mi dau demisia din functia de secretar al sectiei de proza si sa public un volum de proza. Am spus ca romanul l-am rescris la Paris; daca colegii mei din sectia de proza vor sa demisionez nu am nimic impotriva si ca o sa predau un volum de nuvele la… Editura Cartea Romaneasca, condusa de acelasi G. Balaita. Urmarit pe strada, ascultat telefonul, desfacut corespondenta, interogat la Securitate si la Paris de tovarasul Croitoru… tot tacamul stiut si cunoscut. Am prezentat manuscrisul nuvelelor fantastice, “Oratoriu pentru imprudenta”, la care am adaugat si prima parte a romanului “Cartea lui Ian Inteleptul”. Dupa doua luni, George Balaita m-a invitat la editura si mi-am spus ca daca retrag “Cartea lui Ian Inteleptul” imi publica manuscrisul, motivand ca sunt similitudini cu celalalt roman, adica “Al doilea mesager”. Am luat manuscrisul, m-am dus intr-un parc, m-am asezat pe o banca si din clipa aceea m-am hotarat sa plec (fug) din tara. In 3 ianuarie 1987 am plecat din Romania, condus la gara de Nicolae Manolescu. A urmat exilul la Paris. Surghiunul… In martie 1990 am venit la Bucuresti, i-am facut o vizita lui G. Balaita care era in acelasi birou. I-am spus ca din cauza lui am fugit din tara (un scriitor care nu publica este un scriitor mort si eu am refuzat sa mor) si ca nu ma intorsesem in 1985 pentru a-mi face publicitate, deoarece as fi putut sa raman atunci la Paris. Era putin stingherit, a balbait ceva, dar nu am avut nici un moment impresia ca regreta, iar eu nu asteptam sa-mi ceara scuze…
“Demisia din Romania”
Dupa ce am citit dosarul de Securitate si am scris “Un tigru de hartie. Eu, Nica si Securitatea”, am gasit “toata povestea” in documentele din dosar si le-am analizat la capitolul “Editura Cartea Romaneasca” (pag. 113, 128): notele de lectura ale Georgetei Naidin Dimisianu, ale lui Eugen Simion (favorabile si publicate in volumul 1 din “Opere complete”), notele informative ale ofiterilor de Securitate din care am inteles ca au intervenit in favoarea mea pentru a-l convinge pe George Balaita sa publice manuscrisul. Deci Securitatea ma sprijinea in fata atitudinii negative a unui coleg de breasla, scriitorul G. Balaita! Totul este scris in volumul amintit cu indicarea paginilor din dosar, extrase si citate din documente. Cred ca Gabriel Dimisianu si George Balaita nu au avut curiozitatea sa citeasca aceasta carte. Dar cine a predat Securitatii “notele de lectura si manuscrisul”? Oricum, directorul Editurii Cartea Romaneasca era in cunostinta de cauza si colabora cu “organele”. Deci nu este un fals sa afirm ca George Balaita era un colaborator al Securitatii, prin atributiile de director, dar si printr-o asumare constienta a rolului pe care il juca, de… “ucenic ascultator”.
O singura intrebare ma obsedeaza in ultimul timp: cum sa fac parte din aceeasi organizatie, aceeasi breasla scriitoriceasca, Uniunea Scriitorilor (o confrerie de interese si o comunitate spirituala), in care se gasesc multi informatori si colaboratori ai Securitatii: Mircea Iorgulescu, Mircea Ionescu-Quintus, Virgil Tanase, George Balaita si inainte… Stefan Augustin-Doinas, Liviu Calin si multi… multi altii? Dar sunt si oameni minunati, sunt, totusi, oameni si scriitori minunati! Ce ar insemna o demisie din Uniunea Scriitorilor? Sau poate o “demisie din Romania”, ori o renuntare la cetatenie? Ce sa fac, acum, la “varsta patriarhilor”, fara patriarhie si fara patrie?…
Nu stiu daca Gabriel Dimisianu are dreptate cand respinge teza “Siberiei spiritului” din epoca postbelica, dar il asigur ca a fost o “Siberie morala” (barbarie mentala si sufleteasca) ce a promovat complicitatea sau chiar savarsirea unor crime morale si fizice.
