Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Vlad Ivanov. Actorul român despre care am auzit și vom mai auzi

Avanpremiera și promovarea unui film presupun o altă muncă, pe lângă cea a facerii lui. La fel de grea, laborioasă și frumoasă, asta dacă îți place ceea ce faci.

Share

Ionuț Crivăț 0 comentarii

Actualizat: 28.06.2019 - 11:11

Așa l-am surprins pe Vlad Ivanov, actorul român aproape desăvârșit care, prin culoarea vocii, gestică, mișcare și talent cioplit prin muncă, este suficient să dea o replică, o singură replică... și filmul este al lui, al publicului din sala de cinema sau de teatru. Azi era la Târgu-Mureș, mâine la Piatra Neamț, apoi la Sfântu Gheorghe, iar de acolo la Tulcea, peste două zile altundeva cu cel mai recent film în care joacă: un rol complex și magistral, al personajului Oszkár Brill din filmul „Apusul/Sunset“, regizat de Laszlo Nemes, un regizor de Oscar, care spune că a scris rolul cu Vlad Ivanov în minte.

Acest actor are o putere extraordinară de convingere, nu interpretează un rol, ci îl trăiește, îl curăță de șabloane.  

„Vlad are marea, imensa calitate că-și iubește enorm meseria, dar și pe noi, publicul lui“, ne mărturisește doamna Irina-Margareta Nistor. 

Îl sunăm pentru un interviu, având recomandarea minunatei noastre Irina- Margareta Nistor, căreia îi mulțumim și care ne-a oferit și rândurile de mai jos. Simplu, cu o modestie și o amabilitate pe care numai marii actori le au, ne răspunde. Deși întrucâtva reprezintă riscurile meseriei, ne spune din capul locului că nu-i place să vorbească despre viața personală și s-o afișeze pe tapet, despre cancan-urile care, evident, s-ar naște din nimic. Avem, ce-i drept, suficiente modele de nulități TV, măcar pe marii artiști să-i ferim. Spunea într-un interviu că viața unui actor este destul de expusă presei și, ca să rămâi sănătos psihic, trebuie să ai lumea ta în care să te retragi. Să vorbim, deci, despre roluri, teatru și film, maestre Vlad Ivanov!

 

RL: Teatrul sau filmul. Ce atârnă mai mult pe talerul actorului Vlad Ivanov – platoul de filmare sau luminile rampei? Ce preferă?

Vlad Ivanov: Nu este neapărat o preferință. Am început cu teatrul, care este foarte diferit față de film, cu toate că lucrăm cu emoții. Îmi doresc să fac în continuare și teatru, și film. Simt că – pentru mine cel puțin – mă întregesc artistic ambele. Sunt energii diferite care se nasc la teatru în timp ce joci, cu spectatorii. La film este cu totul altfel și nu aș putea să aleg niciodată. Aș fi bucuros să pot să le fac pe amândouă așa cum le-am făcut până acum.

Cât vă pregătiți pentru un rol?

Depinde ce partituri sunt. Pregătirea începe din momentul în care sunt acceptat pentru partitură. Sigur, fiecare rol cere un timp. Sunt roluri care sunt mai dificile, cum a fost cel din „Sunset“ (Apusul) al lui Laszlo Nemes, pentru care a trebuit să învăț replicile în maghiară, a fost o muncă mai dificilă, dar depinde de rol. Practic, un actor trebuie să înceapă lucrul pentru rol din clipa în care primește partitura și până în clipa în care se încheie filmările.

Rolurile vă aleg pe dumneavoastră sau dumneavoastră vă alegeți rolurile? Spuneați într-un interviu că v-ați îndreptat spre rolurile mai puternice, chiar dacă nu sunt roluri principale, preponderent roluri negative.

Da, lumea încadrează rolurile negative pe o anumită plajă, dar este foarte simplist spus. Ele nu seamănă niciunul cu celălalt, asta este și marea mea grijă. Nu mă aleg rolurile pe mine, sunt în primul rând ofertat de regizor și, în al doilea rând, aleg, accept rolurile și personajele care mă incită. Care au o lume și o bogăție interioară, și nu contează mărimea sau ponderea rolului în film, contează dacă rolul spune ceva, dacă rămâne ceva în urma lui și dacă duce filmul mai departe. În teatru este exact la fel.

Parafrazând titlul unui film în care ați avut, de data acesta, rolul principal, care sunt principiile de viață ale actorului și omului Vlad Ivanov?

Sunt foarte simple. Principiile mele se bazează pe valori autentice, pe respect și pe seriozitate, pentru că sunt artist. Un actor trebuie să fie foarte serios cu el însuși, dar și în viața lui personală. Un program de filmare, cum bine știm cu toții, este unul extrem de dificil. Și la teatru este la fel, ești cooptat într-o echipă și trebuie să fii foarte serios. Există un program și, dacă-l dai peste cap, dai peste cap bunul mers al repetițiilor. Actorul trebuie să aibă o viață echilibrată și, cum spuneam, să fie serios cu el însuși. Pe scenă sau la repetiții trebuie să ai o energie bună. Nu trebuie să ne iubim cu toții, dar este necesar, vital, să ne respectăm.

Ce vă definește pe ­dumneavoastră ca actor și ce definește filmele în care jucați?

Legătura definitorie a rolurilor pe care le interpretez este cea care ține de script, de scenariu. Dacă rolurile mă incită pe mine, ca actor, dacă sunt ofertante, dacă îmi dau posibilitatea să descopăr și eu, în mine, lumi noi, nu numai să creez o chestie șablonară, aceasta este legătura. Să scot din cutia magică o rețetă, nu mă interesează să am o rețetă. Mă interesează să caut roluri noi, care să mă ducă, profesional, înainte.

Noul Val în cinematografia românească a venit odată cu mijlocul anilor 2000, val ce a dus filmul autohton la marile festivaluri internaționale și pe podiumul de premiere de la Cannes, Veneția, Berlin, cu regizori noi și actori noi. Sunteți printre ei, ­evident...

Dacă vă uitați la filmografia mea, se pare că da. Este o oportunitate pentru o generație de actori să arate ceea ce simt, ceea ce cred și ceea ce înseamnă filmul pentru ei. Și, bineînțeles, de ce fac film. Iată că felul în care au arătat ei că înțeleg filmul a fost un lucru absolut minunat. Filmele făcute de această generație tânără – regizori, actori, scenariști – au dus filmul românesc la marile festivaluri din lume, au câștigat premii. De fapt, nu este vorba de premii, ci în primul rând de o recunoaștere pe plan internațional a filmului românesc.

Care considerați că este rolul vieții dumneavoastră?

Nu consider că am un rol al vieții, pot să spun doar că rolul care i-a făcut pe regizori să se uite mai atent la munca mea de cineast (atât regizori români, cât și cei de plan internațional) a fost cel din filmul „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile“ al lui Cristian Mungiu, care a luat Palme d᾽Or-ul în 2007. Acest rol mi-a deschis foarte multe porți și, în primul rând, ușa spre Occident.

Actorii de la Hollywood, profesioniști și serioși

Deci colaborările internaționale și oportunitatea de a lucra cu regizori și actori ai cinematografiei internaționale...

Da. Pe vremea când făceam eu Academia de Teatru și Film nu erau cursuri de actorie de film foarte serioase; exista ceva ce semăna cu actoria de film. Astăzi nu știu cum mai funcționează acest lucru la UNATC. Fiind imediat după 1990, a fost o perioadă în care britanicii, americanii și francezii au venit în România și au făcut coproducții cu casele de film de aici. Astfel am avut șansa să lucrez în foarte multe producții, chiar roluri mici, dar a fost o mare șansă să intru într-o astfel de echipă, să stau în spatele camerei și să văd cum se pregătesc actorii de la Hollywood sau din Marea Britanie, Franța. A fost interesant să-i văd cum relaționează cu regizorul, cum relaționează între ei. Această experiență m-a ajutat foarte mult. Ulterior, după „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile“, după recunoașterea internațională, am avut șansa să fiu sunat de un agent, care este agentul meu și astăzi, și acum funcționez într-un sistem foarte bun, și să am șansa să lucrez în străinătate. Sigur că este o mare oportunitate pentru un actor român să poată lucra și în afară, pentru că mereu vezi stiluri noi, actori pe care îi ai lângă tine și vezi cum joacă, poți să te îmbogățești și pe tine. Actori foarte serioși și profesioniști, care sunt preocupați de actoria de film, nu joacă în clișeu. Tot timpul sunt în căutări interioare vizavi de această profesie.

„În România nu există o școală de actorie de film!“

Considerați că mai avem de recuperat la capitolul jocului, al tehnicii actoricești, în definitiv al tehnologiei, față de cinematografia occidentală?

Știți cum e acum, este exact ca în „Domnul Goe“ al lui Caragiale. Nu este așa că?... Și el răspunde: da. Normal, dacă ne comparăm cu tehnologia de la Hollywood ar trebui să fim naivi, iar ca actorie de film, în primul rând trebuie să existe o școală de actorie de film în România, dar din păcate nu există la ora actuală. Cei care joacă în afară – vorbesc de actorii români – au înțeles foarte repede acest lucru și sunt, într-un fel, autodidacți. Nu cred că școala i-a ajutat să devină actori de film.

Sunteți pe podium și un mare trofeu vi se oferă, cel mai mare din lumea filmului; cui i-ați mulțumi?

Sunt foarte mulți oameni cărora ar trebui să le mulțumesc, începând cu profesorii mei de la Școala Populară de Artă, profesorilor de la Facultatea de Film, actorilor alături de care am avut șansa să joc, actorilor tineri alături de care am șansa să joc, regizorilor care m-au creditat și m-au pus în filmele lor. Nu există o singură persoană. Un actor cu o carieră în spate este suma unor întâlniri și a unor experiențe, cred că ar fi foarte simplu dacă ai mulțumi unui singur om.   

 

Irina-Margareta Nistor, pentru „România liberă“, despre Vlad Ivanov, inițialele predestinate ale unei Victorii în Imagini

Prima dată i-am auzit numele rostit cu un entuziasm nețărmurit de către Alexandru Tocilescu, regizorul de la Bulandra, care-l distribuise în „Elizaveta Bam“, și chiar înainte de premiera cu „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile“ al lui Cristian Mungiu, care avea să ia Palme d᾽Or-ul în 2007! Exprimarea era fără echivoc: Priviți-l bine, că veți mai auzi de el! Și a avut întru totul dreptate. De Vlad se știe pe mai multe continente, a fost pe genericul unor realizatori uriași și rafinați, de la recentul „Sunset“ al oscarizatului Laszlo Nemes, premiat la Veneția, la coreeanul care a luat trofeul cu „Parazitul“ pe Croazetă, trecând pe la Radu Mihăileanu, unde în „Concertul“ era oligarhul, pentru care a învățat să cânte la violoncel și a vorbit rusește. Pentru „Sunset“ a studiat maghiara și pianul, iar în „Hier“, care mâine, la Sibiu, de Sf. Petru și Pavel, la remarcabilul Festival al Filmului European, va rula în Sala Ion Besoiu (că n-au încă un cinema în centru), are replici într-o franceză și o engleză fără cusur, pentru personajul lui ajuns în Maroc. Pentru Corneliu Porumboiu, în „Polițist, adjectiv“, ține o genială și ambiguă lecție de gramatică, pe care Lucian Pintilie a îndrăgit-o în mod special, iar anul acesta a fost aclamat și aplaudat minute în șir pentru limbajul complicat și secret al fluierăturilor cu sens din „La Gomera“, în selecția oficială la Cannes!

Dar mai cu seamă este un vorbitor cuceritor, are un umor molipsitor, este un imitator cu măsură și un partener de evenimente care merge să vadă și peliculele altora, nu refuză scurtmetrajele tinerilor, și recită ca nimeni altul „Lacul“ lui Eminescu, chiar acolo, la fața locului, într-un moment de grație, pentru cei care l-am însoțit cu Centenarul la el acasă, la Botoșani, unde mai erau un cinema și un proiecționist, ca-n „Cinema Paradiso“, și mi-a plăcut să mi-l imaginez copil, cum mergea la filme, exact ca-n scenariul lui Tornatore! Și așa am fost și mai privilegiată, recent, la SFR10, că am urcat împreună pe scena secularului Teatru Național din Iași, pentru a-i înmâna un trofeu octogenarului societar Petru Ciubotaru, cu care a împărțit afișul în „Bacalaureat“, și a povestit cu har, celui care urma să-l joace pe Trahanache, rol pe care îl făcuse și el, deci era o dublură perfectă, cum în pauze le recitase și cântase, integral, lui și lui Titieni, „Coana Chirița“! Am avut impresia cu toții că fusesem de față, atât de expresiv ne-a istorisit! Vlad are marea, imensa calitate că-și iubește enorm meseria, dar și pe noi, publicul lui. Lucru rar!   

 

 

Comentarii

loading...