Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Analiză Rl: Summitul NATO. Nu tocmai succesul trâmbițat

Există semne îngrijorătoare care vin dinspre aliații occidentali, în special dinspre cei europeni, care indică faptul că România va mai trebui să aștepte mult până să își vadă atinse obiectivele de securitate la Marea Neagră.

Share

Cristian Campeanu 0 comentarii

Actualizat: 11.07.2016 - 12:11

Există semne îngrijorătoare care vin dinspre aliații occidentali, în special dinspre cei europeni, care indică faptul că România va mai trebui să aștepte mult până să își vadă atinse obiectivele de securitate la Marea Neagră.

Președintele Iohannis a declarat, previzibil, că „Summitul NATO care s-a încheiat constituie un moment foarte important pentru Alianţa și România. Pot spune, cu certitudine, că a fost un summit de succes pentru România”. Președintele nu poate fi contrazis dintr-un singur punct de vedere: România nu s-a întors cu mâna goală de la Varșovia pentru că nimeni nu poate fi lăsat complet pe dinafară la un astfel de summit, dar nu putem vorbi în nici un caz despre atingerea „tuturor obiectivelor”. Dimpotrivă, există semne îngrijorătoare care vin dinspre aliații occidentali, în special dinspre cei europeni, care indică faptul că România va mai trebui să aștepte mult până să își vadă atinse obiectivele de securitate la Marea Neagră. O bună indicație în acest sens este că fără sprijin american masiv, nu le obțineam nici pe acestea.

Contextul în care s-a desfășurat summit-ul de la Varșovia a fost conturat pe de o parte de declarațiile președintelui francez, François Hollande, care a afirmat răspicat nu numai că, pentru Franța, Rusia nu reprezintă un adversar și nu constituie o amenințare”, ci chiar că „NATO nu are nicidecum vocația de a influența relațiile pe care Europa trebuie să le aibă cu Rusia” și declarațiile președintelui Barack Obama, care afirmase în aceeași zi că prin acțiunile sale agresive din Ucraina, Rusia constituie o amenințare clară la adresa securității europene. În condițiile în care cel mai important scop al întregii adunări de la Varșovia era să răspundă la întrebarea „cum ne apărăm mai bine, ca Alianță și, în special, cum apărăm aliații de pe flancul estic de amenințarea rusească?”, declarațiile lui Hollande reprezentau un semnal clar că Franța, împreună cu alți câțiva prieteni, nu au nici un chef să apere Europa de Est, ba mai mult, că NATO n-are a se amesteca în „relațiile Europei cu Rusia”. De partea cealaltă, desigur tabara care, în frunte cu Polonia și din care făcea parte și România, crede că există o amenințară clară și manifestă și că NATO trebuie să se implice în „relația Europei cu Rusia”. Această din urmă viziune, fiind susținută de Statele Unite și Obama a prevalat, dar tensiunile nu sunt nici pe departe rezolvate. Pe această legătură tensionată între conciliatorismul sau, uneori, obediența unor europeni față de Rusia și fermitatea celor care consideră că Rusia trebuie să primească un răspuns credibil și puternic au stat și discuțiile privind România.

Concentrarea pe „nordul Estului“

Indiferent de cum vrem să împachetăm mediatic summit-ul de la Varșovia, adevărul brutal este că el s-a concentrat asupra apărării părții de nord a flancului estic, adică Polonia și statele baltice pentru că acestea sunt cele mai vulnerabile. La drept vorbind nu este vorba nici măcar de măsuri propriu-zise de apărare, cât de descurajare a unei eventuale agresiuni, de instalare a așa-numitelor „tripwire”, firul roșu care, o dată călcat, ar trebui să declanșeze răspunsul Alianței. Despre asta a fost vorba în mare la Varșovia și asta s-a obținut cu prețul menționării de zeci de ori în Declarația finală, că NATO nu reprezintă o amenințare la adresa Rusiei, că NATO dorește dialog cu Rusia pe baze transparente și că

NATO rămâne deschisă amintitului dialog. Tot la drept vorbind, statele baltice și Polonia sunt în continuare cele mai vulnerabile la un posibil atac, unii „realiști” susținând că sunt de neapărat și că prin urmare, aliații nici nu ar trebui să mai joace această mascaradă a apărării balticilor. Bineînțeles, dacă nu ar fi dispusă să apere statele baltice, NATO și-ar pierde în următorul moment rațiunea de a fi - „toți pentru unul și unul pentru toți” - și ar dispărea de fapt ca alianță defensivă. Rușii știu bine acest lucru și de aceea sunt extrem de agresivi în regiune cu survoluri repetate ale spațiului aerian al celor trei state, concentrarea de trupe în regiune și exerciții „spontane” și neanunțate, menite să crească incertitudinea și sentimentul de asediu. De aceea era nevoie de un răspuns urgent de descurajare și o parte a acestui răspuns a fost desfășurarea „permanentă, dar rotațională”, începând de anul viitor a celor patru batalioane (între 800 și 1200 de militari) pe teritoriul celor patru țări. Aceasta a fost decizia ferm stabilită, anunțată la Varșovia și dincolo de aceasta, orice altceva trebuie luat ca bonus. Ca să vedem că nici măcar aceasă hotărâre nu a fost luată cu ușurință, trebuie amintit că inițial s-a vorbit de cinci batalioane, dar pentru cel de-al cincilea nu s-au găsit nici soldați, nici „națiune-cadru” dornică să-l conducă. Dintre cele patru, unul va fi condus de americani, în Polonia, unul de canadieni, în Letonia, unul de britanici în Estonia și unul de germani în Lituania. Altfel spus, din 28 de aliați, trei provin din „anglosferă” și numai unul din Europa Continentală, Germania, care are legături istorice cu spațiul baltic. Unul din bonusuri fost participarea în premieră a Suediei și Finlandei la summit și dispoziția acestor două țări neutre de a lua parte la operațiunile de descurajare, semn că nu numai est-europenii sunt îngrijorați de agresivitatea rusă, ci și nordicii.

Ce a primit concret România?

Înainte de toate, trecerea bazei de la Deveselu sub comanda și controlul (C2) NATO. Sub aspectul securității, este puțin important pentru România, dacă baza de la Deveselu rămânea sub steag american sau era trecută sub cel al NATO, dar din punct de vedere simbolic și, mai ales, politic, este o realizare importantă. În primul rând, pentru că există, la nivel global, premisa asumată că steagul unei alianțe largi cum este NATO conferă legitimitate politică mai mare atât la nivelul instituțiilor internaționale, cât și în relația cu potențialii agresori precum Rusia, care ne tot amenință că își îndreaptă rachetele spre noi din cauza scutului. Așadar, dacă până acum scutul era o afacere americano-românească, de acum a devenit o afacere a întregii Alianțe, iar rușii vor trebui să amenințe direct NATO. În al doilea rând, fiind o bază permanentă, scutul de la Deveselu devine, de facto, prima bază militară permanentă a NATO de pe teritoriul fostei Europe comuniste, ceea ce are o mare încărcătură simbolică, mai ales că va fi urmată de cea din Polonia. Gheața a fost spartă și orice poate să urmeze.

La polul celălalt, trebuie spus că nu toți aliații au fost încântați de această mutare - aceeași Franță, în particular - drept pentru care au cerut garanții că mecanismele C2 vor fi aliate, nu americane. De aceea de exemplu în paragraful din Declarație care urmează celui care anunță asumarea scutului, se menționează expres că „deciziile privind scutul vor fi luate politic, ca întotdeauna”, prin „politic” înțelegându-se că puterea de decizie se mută de la Pentagon la Bruxelles.

Ceea ce trebuie remarcat este că decizia de asumare a scutului de către NATO a urmat politica faptului împlinit. Inițiativa a fost dusă la capăt în urma acordurilor dintre Statele Unite și România și abia după ce a devenit operațională, NATO a fost cumva constrânsă să o asume. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, este foarte probabil să nu fi avut nici astăzi baza de la Deveselu.

În al doilea rând, avem un plan de contingență upgradat sau „dezvoltat” ceea ce, cum am scris deja, presupune măsuri concrete de adaptare planurilor de apărare a României la amenințările noi apărute dinspre Rusia și asta înseamnă escaladarea rapidă a forțelor rusești în Crimeea. Cum rușii ar putea interpreta aceste planuri ca un gest ostil și aici au existat voci (Franța, ați ghicit) care au pus la îndoială necesitatea planului. Planurile de contingență trebuie asumate politic, dar ele sunt în primul rând opera militarilor și cum cel mai mare contributor la apărarea comună decide de obicei cum vor arăta aceste planuri, știm cui trebuie să mulțumim pentru această „dezvoltare” a planurilor de apărare și, în nici un caz nu este vorba de Franța.

În al treilea rând, România a obținut un batalion mecanizat de 1.000 de soldați americani cu tot cu tancurile și vehiculele blindate din dotare, care va fi staționat la baza de la Kogălniceanu, dar NU de la NATO, ci direct de la americani, care vor desfășura aici, bineînțeles pe cale rotațională, o parte a diviziei mecanizate pe care o trimit în Europa în cadrul așa-numitei Inițiative de Reasigurare. NATO nu a făcut decât să „salute” în declarație această mutare care are loc, însă, pe baze bilaterale.

Baza de la Kogălniceanu devine ceva mai mult decât este acum - bază de tranzit către teatrele de operațiuni din Asia și Orientul apropiat - ci devine o bază americană în toată regula, cu soldați desfășurați pentru a participa la exerciții și operațiuni comune cu militarii români și eventual, cu cei din Brigada Multinațională. Și așa ajungem la partea controversată, dar nu înainte de a constata că tot ceea ce a obținut România concret, a obținut prin implicarea sau direct de la Statele Unite. Ceea ce a obținut de la NATO, ca alianță, nu mai e chiar atât de concret. 

Ce facem cu Marea Neagră?

Așa am ajuns la deja celebrul punct 41 al declarației, care susține: „Vom dezvolta, de asemenea, o prezență avansată/înaintată măsurată în partea de  sud-est a teritoriului Alianței. Măsuri adecvate, măsurate (tailored) pentru regiunea Mării Negre care să includă inițiativa românească pentru a stabili o brigadă-cadru multinațională pentru a ajuta la îmbunătățirea/antrenarea integrată a unităților aliate sub comanda Cartierului General Multinațional de Divizie Sud-Est va contribui la întărirea posturii de descurajare și apărare a Alianței, la conștientizarea situațională și la demonstrarea de către NATO a intenției de a opera fără constrângeri. Va oferi, totodată, un semnal puternic de susținere pentru securitatea regională. Opțiunile pentru o prezență NATO aeriană și maritimă întărită urmează să fie evaluate”

Și asta este tot. Se poate observa cu ușurință că în cel mai bun caz putem vorbi de o încurajare și de lipsa unui refuz, iar în cel mai rău, de o grijă excesivă din partea NATO de a nu-și asumă nimic din cele două inițiative românești privind brigada multinațională și cadrul de cooperare la Marea Neagră, fie că-i spunem Flotă, fie că nu. Mesajul NATO către România este „Dacă veți reuși să le realizați, foarte bine, vă vom sprijini, dacă nu…..” Este ceva mai mult decât nimic, dar mult mai puțin decât un mesaj de asumare de către NATO a constituirii brigăzii multinaționale, darămite a cadrului la Marea Neagră. De altfel, acesta din urmă a fost expediat direct în octombrie, la reuniunea miniștrilor Apărării, când se va face, probabil, și „evaluarea sus-amintită”, dar nu trebuie să ne punem mari speranțe. Ceva mai încolo, la punctul 48 se spune că  „eforturile de operaționalizare a Strategiei Maritime a Alianței sunt în plină desfășurare, precum și cele care privesc viitoarele operațiuni navale ale NATO, care sunt cheie pentru postura maritimă a NATO. Aliații iau în considerare inițiative complementare de guvernanță maritimă pentru a contribui la această sarcină”. Dacă Strategia Maritimă nu este operaționalizată iar viitoarele operațiuni navale nu au fost încă stabilite, România mai are de așteptat în ceea ce privește cadrul la Marea Neagră pentru că sunt o seamă de aliați care nu sunt nici măcar convinși că NATO ar trebui să fie prezentă naval în Marea Neagră. Cât despre „guvernanța maritimă”, nici nu se încheiase bine summitul că șefa diplomației europene, Federica Mogherini, s-a și repezit la președintele Obama să-i ceară socoteală pentru operațiunile NATO din Mediterana care vizează Libia și care, în opinia ei, ar duplica în mod inutil operațiunile navale ale UE din aceeași zonă.

În ceea ce privește brigada multinațională, știm că avem 2.500 de militari români din cei 5.000, că există o promisiune bulgară de participare și una poloneză. Nu știm nimic despre restul statelor care ar dori să participe, deși a mai fost evocată Turcia.

În concluzie, avem trei obiective certe îndeplinite ca urmare a implicării decisive a Statelor Unite și două promisiuni de sprijin din partea NATO, dar care stau pe umerii României nu pe cei ai NATO și depind aproape exclusiv de noi și de capacitatea de a nu convinge vecinii și aliații să participe. E limpede că Bucureștiul își dorește ca steagul NATO să fluture deasupra cât mai multor inițiative de apărare desfășurate pe teritoriul României. Ce nu e clar e cât de mult își dorește și NATO același lucru.  

Se poate observa cu ușurință că în cel mai bun caz putem vorbi de o încurajare și de lipsa unui refuz, iar în cel mai rău, de o grijă excesivă din partea NATO de a nu-și asuma nimic din cele două inițiative românești privind brigada multinațională și cadrul de cooperare la Marea Neagră, fie că-i spunem Flotă, fie că nu.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...