De-a lungul istoriei, câmpul de luptă a oferit, în mod neaşteptat poate, şanse pentru inovaţii în domeniul medicinei. Nevoia de a ajuta soldaţii răniţi a dus la descoperiri extrem de importante, fenomen care continuă şi în ziua de astăzi, după cum observă BBC.
Spitalul din Camp Bastion, Afganistan, este locul unde anul trecut au fost internaţi 8.000 de răniţi, mulţi dintre ei cu probleme extrem de grave. Partea bună: cu tehnica medicală avută la dispoziţie, doctorii britanici şi americani detaşaţi la Camp Bastion speră să poată salva 90% din totalul pacienţilor.
Metoda Rambo vs Soluţia Pare
Dăm timpul cu 500 de ani în urmă. În Evul Mediu, cel mai bun tratament la care putea spera un soldat rănit în bătălie, dacă supravieţuia îndeajuns, era ca rana să-i fie închisă cu un fier înroşit în foc sau cu ulei încins.
Pierderea sângelui a fost dintotdeauna cel mai mare pericol în război. Prima atestare a unei soluţii ajutătoare datează din 1537. Trupele franceze ale mareşalului Rene de Montjean asediau oraşul italian Torino, iar printre medicii care însoţeau forţele atacatoare se număra şi tânărul Ambroise Pare, un frizer ajuns chirurg pe timp de război. Îngrozit de carnagiul la care a trebuit să asiste, Pare a găsit într-un final o soluţie incredibil de simplă, dar foarte eficientă: a legat vasele sangvine afectate pentru a opri hemoragia. Ligatura – aşa cum a fost denumită – nu era o idee nouă. Fusese folosită, cu sute de ani înainte, de romani şi arabi, însă cunoştinţele acestora se pierduseră. Nici descoperirea lui Pare nu a fost adoptată la scară largă imediat, ci după mai bine de 100 de ani.
Ambulanţele zburătoare
Practica transportului de urgenţă pentru răniţi a fost introdusă în secolul al XIX-lea. Ideea a aparţinut unui alt chirurg francez, Dominique Jean Larrey, înrolat în armata lui Napoleon. Larrey observase viteza cu care erau transportate tunurile pe câmpul de luptă, folosindu-se căruţe trase de cai. A sugerat ca aceeaşi metodă să fie folosită şi în cazul răniţilor netransportabili, care erau pur şi simplu abandonaţi până atunci. Aşa s-au născut “ambulanţele zburătoare”, în care tunurile erau înlocuite de răniţi. Invenţia a câştigat şi respectul inamicilor. Ducele de Wellington le-a ordonat soldaţilor săi să nu tragă spre “ambulanţele” francezilor.
Elicopterele şi ultrasunetele
În prezent, ambulanţele din zonele de conflict chiar zboară. În Afganistan, răniţii sunt evacuaţi cu ajutorul elicopterelor în care se află întregi echipe medicale, însoţite de tehnica de urgenţă necesară. Până la sosirea ajutorului, membrele afectate pot fi imobilizate cu turnicheţi aflaţi în dotarea aproape fiecărui soldat.
În drum spre spital, răniţii primesc transfuzii pentru înlocuirea sângelui pierdut. Doctorii medicali detaşaţi în conflictul din Irak au descoperit că, în astfel de cazuri, o cantitate suplimentară de plasmă, substanţă care ajută sângele să se închege, duce la o rată de supravieţuire de două ori mai mare.
Odată aduşi la Camp Bastion, răniţii sunt scanaţi pentru depistarea eventualelor hemoragii interne. Dacă sunt descoperite, acestea pot fi operate la o distanţă de câteva minute.
Şi ultrasunetele salvează vieţi. Dacă în Al Doilea Război Mondial erau folosite de tanchişti pentru a găsi fisurile din tancuri, în prezent tehnologia a ajuns să fie aplicată de chirurgi pentru căutarea şi anestezierea terminaţiilor nervoase.
