Consilierul prezidenţial pentru probleme de siguranţă naţională Iulian Fota, 48 de ani, consideră că în Europa Centrală toată lumea recunoaşte „creşterea rolului Rusiei“ atât în plan economic, cât mai cu seamă în „calitatea întâlnirilor diplomatice“. În acelaşi timp, Fota este de părere că ieşirea Ucrainei şi Armeniei din cursa pentru apropierea de UE, la Summitul de la Vilnius, care va avea loc la sfârşitul săptămânii, este nu doar un succes al Rusiei, ci şi un „eşec“ al Uniunii Europene: „Nu-mi place inabilitatea UE de a înţelege mizele, specificul Europei de Est şi lanţul de eşecuri. După eşecul Nabucco, acum Ucraina ne întoarce spatele. Cred că Bruxelles-ul este rupt de realitate şi se confruntă cu o prea costisitoare inabilitate strategică, iar UE începe să nu mai conteze în Europa de Est“.
Potrivit unei circulare a Comisiei Europene, care a fost emisă chiar înaintea venirii premierului chinez la Bucureşti (citată de Hotnews), Bruxelles-ul pare destul de reţinut în privinţa unei reapropieri a României de China. Ce câştigă şi ce pierde România prin reluarea prieteniei tradiţionale cu Beijingul, lansată inclusiv printr-un summit Europa Centrală şi de Est-China?
I.F.: O întâlnire Europa Centrală şi de Est-China demonstrează noua calitate a Chinei de actor european. Clarificările din ultimele zile, venite atât de la Comisia Europeană, cât şi de la Guvernul României, conturează cadrul acestei activităţi. Comisia subliniază că nu are reţineri asupra acestei întâlniri, şi nici nu ar avea de ce atât timp cât reprezentanţii Guvernului român subliniază dezvoltarea relaţiei economice cu China în limitele parteneriatului UE-China. De altfel, sunt convins că toţi membrii Guvernului au înţeles că este bine să valorificăm oportunităţile de cooperare economică atât cu China, cât şi cu alte state, precum Rusia, dar cu condiţia minimală a respectării obligaţiilor noastre faţă de NATO şi UE.
Ar fi interesată China să-şi extindă influenţa în Europa de Est, zonă pe care Rusia ar vrea să o facă din nou să se întoarcă spre răsărit?
I.F.: Este o zonă din ce în ce mai importantă pentru China. Aşa se poate înţelege rostul întâlnirilor dintre premierul chinez şi premierii ţărilor din Europa Centrală şi de Est. China ne face curte într-un joc de mare rafinament geopolitic. Prin Europa Centrală şi de Est China tachinează şi Rusia, UE şi SUA. Globalizarea face Europa Centrală mai importantă decât era ea când spaţiul care conta era doar cel euro-atlantic sau euro-asiatic. Ştim că există în China bani de investiţii. Mai important este dacă oferta economică are şi substrat politic. Pentru că Europa Centrală, la fel ca în cazul relaţiilor cu Rusia, chiar dacă este interesată de cooperarea cu China, o va face de pe poziţia unor entităţi NATO şi UE. Altfel, proiecte economice comune şi beneficii reciproce sunt ceea ce ne dorim şi noi şi China.
„Pentru o ţară ca România, baza dezvoltării începe de la securitate“, spunea Traian Băsescu la ceremonia care a marcat începerea lucrărilor de la Deveselu, unde va fi instalat scutul antirachetă. Pentru asigurarea securităţii naţionale este suficient scutul?
I.F.: Pentru prezent da, scutul contribuie la asigurarea securităţii naţionale, reprezintă o garanţie suplimentară. Pentru viitor, rămâne să vedem cum vor evolua relaţiile internaţionale. Pe de altă parte, dezvoltarea economică şi securitatea merg mână în mână. Din 2002, anul în care România a fost invitată să adere la NATO, au crescut semnificativ investiţiile străine. Dacă în 1999 soarta României s-a jucat pe câteva zeci de milioane de dolari, unii crezând că nu ne vom putea plăti datoriile, între 2002 şi 2008 ţara a primit investiţii străine directe de circa 60 miliarde euro. Aderarea la NATO a generat multiple avantaje economice.
Totuşi, în ultimii ani, investiţiile străine au scăzut foarte mult.
I.F.: Dar nu pentru că România ar fi un spaţiu mai puţin sigur, altminteri niciodată în istoria ei România nu a avut garanţii de securitate mai solide, ci pentru că modul nostru de a ne gestiona economia este neadecvat noilor condiţii internaţionale. Trebuie construită o nouă relaţie cu investitorii străini care şi-au pierdut încrederea după câteva privatizări eşuate şi după constatarea că lipseşte viziunea pe termen mediu şi lung, trebuie revigorată piaţa de capital, e nevoie de stabilitate fiscală, predictibilitate şi o mult mai bună guvernanţă economică. Potenţialul economic al României este semnificativ, dar îl irosim prin incompetenţă şi populism.
România nu pare să fi avut nicicând o viziune de dezvoltare pe termen lung.
I.F.: O viziune avem, aceea a modernizării României, a occidentalizării ei. Drumul este bun, trebuie terminată treaba. Din păcate, persoane şi grupuri influente se ridică împotriva atingerii acestui obiectiv. Nu le mai convine. Vor diluarea occidentalizării. Vor procente din buget şi mai puţin control pe avere. Pe de altă parte, avem dificultăţi culturale: românii, din cauza remodelării sovietice a ţării, şi-au pierdut ideea de strategie, de efort pe termen lung. E foarte clar că aderarea la NATO şi UE a adus un plus de ordine în gândirea noastră, o recuperare parţială a culturii strategice şi a planificării, în special în zona securităţii naţionale. Din momentul în care am aderat la NATO şi UE şi am rămas pe picioarele noastre, am observat un plus de dezordine. Am senzaţia că România este din nou o ţară a-strategică, incapabilă de o minimă planificare, fiindcă noi nu reuşim să punem interesul naţional sau public deasupra interesului individual sau de grup. Din acest motiv chiar şi acele strategii sectoriale care au putut fi concepute au fost schimbate, fiindcă ele nu mulţumeau toate grupurile de presiune de pe lângă un guvern sau altul. În plus, în ultimii ani, în medie, un guvern se schimbă în România la 2 ani. Deci viziunea guvernului se schimbă la rândul ei din 2 în 2 ani. Avem alegeri la fiecare doi ani, ceea ce înseamnă un an de progres şi următorul an de aşteptare sau regres. Şi atunci, de unde efort constant de dezvoltare, de unde progres?
George Friedman, fondatorul agenţiei Stratfor, când a venit la Bucureşti a spus că scutul antirachetă nu are nici o utilitate defensivă reală, fiind mai degrabă un simbol. În acest context, expertul american a avertizat că relaţia cu NATO ar putea deveni irelevantă dacă România nu începe să investească serios în echipamente militare capabile să-i securizeze teritoriul. Faţă de cine este vulnerabilă România?
I.F.: România este foarte vulnerabilă în interiorul ei, lucru de altfel identificat corect şi de Strategia Naţională de Apărare a Ţării din 2010. Combinaţia de lăcomie şi incompetenţă şubrezeşte capacitatea de apărare a ţării. Fractura socială dintre cei puţini bogaţi şi cei mulţi tot mai săraci diluează coeziunea socială. Cât despre coeziune politică, ce să mai vorbim: lipseşte exact când ar trebui să strângem rândurile, să ne pregătim pentru un viitor tot mai complicat şi mai incert, pentru că vacanţa s-a terminat. George Friedman vorbea mai degrabă de viitor şi despre incertitudinile la care m-am referit deja. Se spune că adesea ţările se pregătesc să lupte pentru războaie care au avut deja loc, şi nu pentru cele care urmează. Dacă lucrurile ar rămâne cum sunt astăzi, România ar fi total lipsită de griji. George Friedman ne-a întrebat, de fapt, dacă ceea ce avem astăzi ca garanţii de securitate va fi suficient pentru siguranţa noastră naţională, ţinând cont de felul în care se schimbă lumea. Întrebarea este pertinentă pentru că nu ştim cum va arăta lumea în viitor.
Tehnica militară a României este, într-o pondere destul de mare, cea moştenită de pe vremea lui Ceauşescu. Ce buget de apărare ar trebui să aibă România în următorii zece ani pentru a recupera deficitul pe care îl are?
I.F.: Bugetul Apărării ar trebui să fie de cel puţin 3 la sută din PIB şi să fie mult mai inteligent cheltuit. Vremurile incerte reclamă un efort de înzestrare şi chiar de reconfigurare a Armatei. Mai ales că tehnica noastră militară este parţial veche. Este o tehnică mixtă. Cu eforturi mari şi cu sacrificii s-a asigurat un minim de dotare occidentală pentru Armata Română, care nu are doar tehnică din perioada comunistă. Pe de altă parte, resursa cea mai importantă a Armatei o reprezintă oamenii ei, care au demonstrat în Irak şi Afganistan ce pot şi ce ştiu. Foarte buni luptători, apţi să lupte cot la cot cu soldaţii occidentali. Din păcate, Armata încă nu primeşte atenţia şi sprijinul guvernamental de care ar avea nevoie. Mai mult decât atât, după o viaţă de muncă, după ce au dus greul aderării la NATO şi al campaniilor din Irak sau Afganistan, scoatem în rezervă câteva zeci de generali, cu un şut în fund, dezonorându-i. Şi asta pentru că câţiva parlamentari au dorit să se răzbune, iar o mare parte din Parlament i-a urmat ca oile. Halal solidaritate politică! În plus, deşi este o decizie a CSAT, de la începutul anului, care solicită o creştere anuală a bugetului
MApN cu 0,3%, în bugetul pe 2013 această creştere nu se regăseşte. Poate fi periculos să ignorăm nevoile Armatei.
Preşedintele rus, Vladimir Putin, a devenit, în clasamentul Forbes, cel mai puternic lider al planetei, detronându-l pe preşedintele SUA. De ce ar fi Putin mai puternic decât Obama?
I.F.: Preşedintele Putin nu este mai puternic, este doar mai abil şi mai eficient. Rusia a avut un an excelent în politica sa externă. Acest clasament evaluează influenţa pe care un lider sau altul o are asupra sistemului global. În ultimul an, în ciuda unor probleme structurale, prin decizii inteligente, poate mai puţin agreate de noi, preşedintele Putin a ştiut să promoveze interesele Rusiei în regiuni în care a contat mai puţin în ultimii ani, de exemplu în Orientul Mijlociu.
În prognozele de politică internaţională făcute de Stratfor pentru 2012 şi 2013 se vorbeşte despre creşterea influenţei Rusiei în Europa Centrală şi de Est. Ce consecinţe ar putea avea acest lucru?
I.F.: Consecinţele se văd deja. Rusia este o ţară din ce în ce mai influentă şi mai sigură pe ea. Preşedintele Putin a reuşit să revigoreze politica externă şi de securitate a Rusiei şi, printr-un plus de consecvenţă şi de coerenţă, a readus Moscova în marele joc internaţional. După desfiinţarea URSS, Rusia nu mai conta în Orientul Mijlociu. O vedem astăzi revenind în afacerile strategice ale aceleiaşi regiuni, şi încă de pe poziţia de mare putere. Ţări care o ignorau în trecut astăzi caută prietenia şi chiar protecţia Rusiei. Şi nu mă refer numai la Siria sau Iran. Cum îşi va asuma Rusia noua postură rămâne de văzut.
Dar în Europa Centrală şi de Est, cum vedeţi revenirea Rusiei?
I.F.: Pe scurt, aş spune aşa: recuperare în Est şi extindere de influenţă în Europa Centrală. Mai întâi Europa de Est, pentru că Rusia este în primul rând interesată de spaţiul fostei URSS. Va face tot ce este posibil să-şi recupereze fosta sferă de interese. Este cel mai important obiectiv al preşedintelui Putin, care obţine victorie după victorie: Georgia, Armenia, Azerbaidjan şi acum Ucraina. Asta nu înseamnă neapărat un comportament ostil la adresa Occidentului. Să nu uităm că, exceptând Georgia, toate celelalte realizări sunt paşnice, pe bază de negocieri şi soft power, pe baza unei strategii transparente şi declarată de mai mult timp. Poate fi doar consecinţa puternicului sentiment de insecuritate pe care Rusia continuă să-l resimtă.
Şi Europa Centrală?
I.F.: Cred că, în acest moment, Moscova caută căile cele mai eficiente de extindere a influenţei sale. Este foarte clar că, din perspectiva Rusiei, Europa Centrală nu trebuie să fie doar un spaţiu occidental. Apartenenţa noastră la NATO şi la UE ne face pe noi şi pe celelalte state foste socialiste să ne raportam la Rusia din acest punct de vedere. În Europa Centrală toată lumea recunoaşte creşterea rolului Rusiei în zonă. Acest lucru se vede şi în relaţiile economice, dar şi în calitatea întâlnirilor diplomatice. Asta nu înseamnă că statele central-europene îi vor face concesii strategice. Ne ştim prea bine responsabilităţile şi îndatoririle. Şi România şi celelalte state vor continua să fie loiale Occidentului.
În acest context, recenta decizie a Ucrainei de a nu încheia Acordurile de liber schimb şi de asociere cu UE reprezintă o victorie a Rusiei asupra UE?
I.F.: Nu sunt surprins de Rusia, care ştie ce vrea, şi nici de oferta ei foarte generoasă, care arată cât de importantă este Ucraina pentru ea. Nu uitaţi că în Rusia o căsătorie între un rus şi o ucraineancă nu este considerată o căsătorie interetnică. Nu sunt surprins nici de decizia autorităţilor ucrainene, ţinând cont de interesul câştigării alegerilor care vin. Ce nu-mi place este inabilitatea UE de a înţelege mizele, specificul Europei de Est şi lanţul de eşecuri. După eşecul Nabucco, acum Ucraina ne întoarce spatele. Cred că Bruxelles-ul este rupt de realitate şi se confruntă cu o prea costisitoare inabilitate strategică. UE începe să nu mai conteze în Europa de Est.
Se observă, pe de altă parte, că state precum Franţa, Italia sau Germania vând tehnică militară modernă Rusiei. Este vorba despre apropierea Rusiei de NATO sau despre state care fac anumite concesii Rusiei din alte motive?
I.F.: Deşi Rusia consideră în continuare NATO o ameninţare, Alianţa Nord-Atlantică a încetat să considere Rusia un inamic, străduindu-se să dezvolte o relaţie de parteneriat cu Moscova. În perioada aceasta de criză economică fiecare a încercat să vândă ce-a avut pe unde a putut. Pe de altă parte, într-adevăr unele state din NATO au
reclamat faptul că aceste vânzări s-au făcut fără consultări prealabile în interiorul organizaţiei, fără transparenţă. Cred că, în noul context internaţional, toţi trebuie să ne străduim să evităm decizii bilaterale care ar putea stârni dubii faţă de viitorul relaţiei de cooperare cu Rusia.
