Cine a dus pe buza prăpastiei guvernul Cioloș în aceste zile, când părea că mai e puțin și avem o Revoluție de Paște, în care un guvern care nu ar fi fost posibil fără revolta de la Colectiv va fi dat jos de exact aceiași demonstranți care ies cu devotament în stradă la toate cauzele bune? Și mai are vreo șansă guvernul Cioloș să realizeze, fie și parțial, ceea ce și-a propus? Zilele acestea au ieșit la iveală probleme mari, vizibile pentru unii din noi încă din prima săptămână de instalare, când îi recomandam lui Dacian Cioloș să aibă deja în buzunar viitoarea lui slujbă, una care să nu depindă de Klaus Iohannis, de Liviu Dragnea sau de serviciile secrete din România, ca să o poată trânti pe masă atunci când i se cer lucruri nerezonabile. Acestea i s-au cerut din prima zi, când alții împingeau miniștri peste capul lui, au continuat și au culminat săptămâna asta, când a devenit clar că nu există criterii clare de performanță pentru miniștri și s-a trecut pe față la țapi ispășitori în funcție de deranjul produs pentru interesele unor grupuri sau de pierderea de imagine pentru guvern și pentru președinție. Totul, spre satisfacția României TV, unde cei mai odioși politicieni sar deja pe mormântul acestui guvern, și al liberalilor, care se simt din prima zi în competiție cu Cioloș pentru a dovedi că ei sunt mai capabili și au fost nedepreptățiți. Dar dacă guvernul a fost cel nedreptățit în primele luni, când a încasat înjurături nemeritate pentru caracterul tehnocratic, s-a trecut acum o limită îngrijorătoare, a nedreptăților produse de guvernul Cioloș însuși, care devin serioase. De exemplu:
* Ce altceva decât o nedreptate a fost intervenția contra managerului străin de la TAROM, care mai avea câteva luni de contract, când în restul companiilor publice, cu datorii incomparabil mai mari și performanță mai proastă (de exemplu CNADR), nu s-a mișcat un deget, iar aeroportul a ajuns haotic din cauza implementării haotice a unor reglementări insuficient adecvate?
* Ce altceva decât o nedreptate a fost demascarea lui Raed Arafat de către corpul de control, că s-a ajuns ca unii părinți să spună că îl vor da în judecată pe el personal pentru moartea copiilor lor (el i-a omorât, nu i-a salvat, se implică în acest enunț aiuritor), când intervenția a fost singurul lucru normal de la Colectiv (anormalitatea era la situații cronice precum aprobările pe baza unei legi aberante, controalele inexistente și situația spitalelor)?
* Ce altceva decât o nedreptate a fost debarcarea ministrului Muncii, după ce guvernul tehnocrat nu a reușit să comunice clar (în primul rând ei) că legea salarizării este o mare ipocrizie, că nu e de fapt posibilă legea asta a salarizării pe merit câtă vreme nu poți nici să scazi salariile (principiul dreptului câștigat), nici să le crești (că nu ai din ce)? Dacă nici un guvern tehnocrat, care nu se prezintă la alegeri, nu poate spune acest lucru direct și clar, lăsând partidelor sarcina să se prezinte în alegeri cu proiecte în care să explice ce vor face și de unde vor lua banii, atunci ce rost mai are un guvern tehnocrat?
* Ce altceva decât o nedreptate a fost destituirea Aurei Răducu, cu comunicarea uluitoare că lucrează prea multe ore de una singură? Dacă Aura Răducu nu reușise să miște birocrația de la ministerul fondurilor europene, deși era specialista noastră nr. 1, de ce să nu se retragă din motive personale? Cine a mai auzit să dai afară pe cineva care se poate duce înapoi la BERD sau care, în orice caz, are unde se duce, în loc să negociezi o plecare amiabilă? Și cine poate crede că Dacian Cioloș, un om foarte civilizat, are asemenea comportamente?
* Evident, din categoria asta face parte și demiterea care a mobilizat iarăși societatea civilă, cea a lui Vlad Alexandrescu. Sigur că miniștrii tehnocrați nu au nicio bază de putere sau de reprezentare și trebuie să plece când li se cere, iar scrisoarea dlui Alexandrescu către colegii din GDS (aceia părăsiți prin demisie de Andrei Pleșu după o simpatică demascare, acum câțiva ani) a fost cusută cu ață albă. Dar dl. Alexandrescu avea o bază reală de reprezentare, după cum s-a văzut, mult mai largă decât GDS, cine trebuia dat afară era consilierul lui care s-a solidarizat cu manifestanții care cântau fals Nabucco. Fără a reduce o situație complicată la una simplă, felul în care a fost tratat Vlad Alexandrescu și susținătorii lui a fost aberant, și iarăși nu în caracterul lui Dacian Cioloș. Și deși a fost o decizie înțeleaptă asta cu numirea succesorului desemnat de el, nu e clar de ce trebuia dat afară un ministru bun și popular, a cărui demisie nu fusese cerută de nimeni, dacă tot ce făcea el urmează să continue.
Acest șir de nedreptăți nu cred că au avut ca autor principal pe Dacian Cioloș. E inexplicabil pentru mine de ce și le-a asumat el și a încercat să le justifice și să acopere faptul că asemenea sacrificii publice sunt cerute, din motive de imagine, de alții, cei care mai au de candidat pe viitor și stau prost cu popularitatea zilele astea. La fel, intervenția unor lobby-uri sau a serviciilor (când acestea două nu sunt sinonime) este ușor de identificat în multe situații de mai sus. Nimeni nu verifică și adesea am impresia că băieții ăștia de la Bruxelles au pierdut priza la realitate și sunt mințiți pe față de oameni în care au încredere sau de care depind.
Președintele și premierul aveau însă – fapt universal remarcat – cu totul alte subiecte, mai importante pentru securitatea națională, pe care să se exprime public, decât scandalul de la Operă.
* De exemplu, vânzarea de către kazahi a pachetului de acțiuni către o companie chineză e cel puțin ciudată. După ce ne-am ars cu ei, continuăm cu firme din țări care au reputație proastă la arbitraje internaționale, nu putem și noi, atunci când vrem să ni se plătească datorii, să găsim pe unii mai cu scrupule și cu frica legii? S-a evitat de puțin să nu vândă OMV ceva românesc la Gazprom, dar și privatizarea către kazahi și chinezi e un banc prost.
* De exemplu, faptul că parlamentarii masacrează legile anticorupție și scot nepotismul sau consecințele unor conflicte de interese sau introduc noi și noi pensii speciale, apoi promulgate fără discuții.
* De exemplu, situația din spitale, urmărită cu devotament de ziariști, deși era cunoscută? În luna februarie, la seminarul comun SAR – Cacelaria primului ministru pentru un plan de acțiune pentru buna guvernare introduceam cu mâna mea obiectivul următor:
Obiectiv 3: Reducerea fragmentării controlului ex-ante în sectorul public, cu creșterea caracterului sistematic, previzibil și automat bazat pe indicatori versus controale ad-hoc sau post-factum, pentru o prevenire eficace a corupției.
”Problema: Unitățile de control duc lipsă de personal, cu oameni slab pregătiți, demoralizați iar zone strategice ca educația sau sănătatea sunt practic fără controale ex-ante pe bază de indicatori”, recomandare ”Creșterea ponderii controlului în zone ca educația sau sănătatea, eventual în cooperare cu activităţi de watchdog din societatea civilă, mecanisme interactive online”, și:
Problema: ”Absența oricăror standarde de colectare și raportare ierarhică a unor indicatori de „administrative compliance” (conformitate administrativă) și bună guvernare” cu recomandarea ”HG cu standarde de raportare pentru raportul anual referitor la cum au fost folosiți banii publici pentru atingerea obiectivelor (în funcţie de care se stabileşte finanţarea viitoare); Ținte de management pentru șefi pe conformitate administrativă, cu înlocuirea automată în caz de non-conformitate, cu semnul întrebării cine ar putea face aceste lucruri (corpul de control? nu are capacitate – Cancelaria?). Documentul a fost circulat la toți participanții, dar nu cred că s-a ajuns la punerea sa în practică, nu era o prioritate pentru nimeni. Să ne înțelegem, orice om din sistem știe că nu verifică nimeni dezinfectanții și în general nimic în domeniile Sănătății și Educației. Cumva însă asta e doar preocuparea presei și României Curate, nu a domnilor miniștri de resort, care trăiesc și fără, și pe care nu i-a demascat șeful statului, deși destui oameni cu mare credibilitate au dat alarma zilele astea chiar despre sectoarele lor și există consilieri prezidențiali de resort.
Se mai adaugă ideea ciudată, la un prim ministru care chiar vrea să facă reforme și are, cred încă, cele mai bune intenții, de a băga în parlament un mare proiect de reformă administrativă, cu șanse mici să iasă de acolo la timp și în forma adecvată pentru ca guvernul actual să poată face mare lucru cu el. Ideea, foarte bună, de a introduce un concurs național de intrare în serviciul public (a ajutat în Coreea de Sud la profesionalizarea administrației), nu mai are nici un sens dacă tot partidele vor organiza prima ediție. Concursul ar fi trebuit organizat pe un cadru legal minim, și imediat, și societatea civilă și presa să fi urmărit după alegeri (și să fi apărat) pe cei intrați în administrație prin acest concurs de noi încercări de politizare.
Așa însă, totul se amână, ca și cu plagiatele, pentru după, și se mai dă ocazia, ca și la investire, guvernului Cioloș să arate că în timp ce vrea să facă marea reformă a sistemului pe merit îl dă afară pe Alexandrescu și îi păstrează pe Biriș, cu offshore dovedit, pe Tobă, cu plagiat dovedit, ca să nu mai dau și alte nume ale unor impostori sau oameni cu venituri cel puțin ciudate oploșiți prin guvernul Cioloș fără nici o validare de la o instituție serioasă în viața lor profesională anterioară.
Și e foarte trist, pentru că niciodată nu au fost mai mulți oameni buni în jurul unui prim ministru bine intenționat, dar care par pe zi ce trece mai izolați și mai confuzi în propriul lor guvern, scurtcircuitați de toate interesele celor care le numără zilele.
Puteți comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe romaniacurata.ro.
