Autobuzul ucrainean, vechi de cel puțin un sfert de secol, a ajuns la Galați după 11 noaptea, chiar când mă pregăteam să-mi mai iau o cafea de la Mc Donald’s, locul de unde urma să mă culeagă șoferul, așa cum stabilisem cu mai multe ore în urmă. Eram singura pasageră din câte mi-am dat seama, fiindcă în curba întunecoasă unde așteptam, nu mai era nimeni.
Odată urcată am văzut că nici jumătate din locurile cursei de Odesa nu fuseseră ocupate. În total eram șapte persoane care mergeau spre Ucraina: doi americani bine făcuți, ca din filmele cu soldații care salvează Europa din mâinile naziștilor și care aveam să descopăr, ceva mai târziu, aveau cu ei valize, ca turiștii așezați, care călătoresc în condiții ceva mai confortabile; doi ucraineni, unul din Kiev, foarte vorbăreț și interesat să fie băgat în seamă de americani, venea de la București unde lucrase ceva și unul din Odesa, cu rezidență în Spania; un rom frumușel din Buftea, de vreo 20 de ani, care mergea să lucreze în grădina de zarzavat a fratelui său, căsătorit cu o rusoaică de pe lângă Ismail, plus o tânără tăcută.
Ambii americani urmăreau pe GPS-ul telefoanelor ruta autobuzului și din când în când îi răspundeau celui din Kiev, cumva din vârful buzelor. La prima vamă, între România și Republica Moldova, polițistul român s-a dovedit excesiv de preocupat. S-a uitat cu atenție la fiecare pașaport și la fiecare persoană, l-a luat peste picior pe băiatul din Buftea și apoi i-a puricat pe șofer și pe ajutorul lui.
Îl vedeam pe geam pe român, în uniforma lui cam șleampătă, cum stă cu burta înainte și cum îi zboară șuvița de păr blondă de pe chelie: îl certa zgomotos pe unul dintre șoferi, făcea gesturi largi și își lovea pumnul în palmă. Ucraineanul privea în jos, încerca să spună ceva, dar polițistul român nu-l lăsa.
Citește continuarea textului pe blogul Sabinei Fati, pe de Europa Liberă.
Sabina Fati: În jurul Mării Negre
De la Constanța la Odesa: de ce n-au vrut sovieticii să facă drumuri (1)
