2.2 C
București
sâmbătă, 23 noiembrie 2024
AcasăSpecialGeopolitică printre statui

Geopolitică printre statui

…2016. București. Istoricul Lucian Boia a comentat declarațiile recente ale ambasadorului american la Chișinău. Cei doi împărtășesc aceeași opinie – Republica Moldova nu e România, Basarabia e o țară cu o istorie specifică. “România sigur că e apropiată de Basarabia, au pornit dintr-un trunchi comun, dar nu poţi să spui că Basarabia este România”, a explicat istoricul român, întărind afirmațiile americanului. Declarațiile celor doi au stârnit furtuni în presă și în universul online.

Dacă ne raportăm la situația geopolitică a momentului, declarațiile funcționarului public american și modul de citire a istoriei propus de dom-nul Lucian Boia, ambii legitimați prin statutul lor, par corecte. Dacă însă ne vom raporta la ceea ce vor învăța copiii și nepoții noștri despre noi, despre ceea ce am făcut și, mai ales, despre ceea ce nu am făcut, perspectiva se schimbă.

…Bunicul din partea tatălui meu era basarabean. De două ori s-a refugiat cu toată familia după el – o dată la Iași, în 1941, și a doua oară la Brașov, unde a și rămas. Tata-mare (așa îi spuneam) a pierdut doi băieți din cei patru copii pe care îi avea atunci când s-a refugiat în țară a doua oară. S-au pierdut undeva pe nenumăratele peroa-ne de gară pe care s-au strâns miile de familii basarabene în fuga lor din fața sovieticilor… I-a căutat ani de zile prin Crucea Roșie. Se spunea despre unul dintre ei, Gheorghe, că ajunsese comandant de vapor, iar despre celălalt, Nicolae, că ar fi devenit medic militar. De Gheorghe n-a mai aflat nimic. Nicolae (Nicu) s-a întors acasă, în RSS Moldovenească, bolnav de plămâni și s-a stins fără ca tata-mare să mai apuce să îl vadă. A venit prea târziu aprobarea de vizită. Nicu fusese într-adevăr medic militar…

…1992. Pe Nistru. La Varnița, Cocieri, Corjova, Dubăsari, Tighina. Războiul din Transnistria. Eram jurnalist, era primul meu război. Am văzut și am auzit: bombe, gloanțe, răni, dărâmături, soldați, prizonieri, lacrimi, cruci… Textele sunt în “România liberă” de atunci, în arhivă; ce păcat că nu exista Internet! Trei luni am relatat de acolo; am stat în buncăre, am mâncat mâncare gătită de femeile din sate și adusă noaptea, pe furiș, în tranșee, am primit o vestă antiglonț de șaisprezece kilograme pe care am dat-o naibii în prima zi, după ce-am urcat un deal abrupt, am băut vin din borcane de cinci litri, am dormit puțin, am fumat mult și mi-a fost, deseori, foarte frică. Atunci, în război, basarabenii se uitau la echipa de jurnaliști români cu respect, de parcă eram frații mai mari care îi puteau ajuta să bată Armata a 14-a…

…2014. Chișinău. “Nimeni nu poate întoarce din drum destinul unui neam, și anume acela de a fi împreună. Nu se știe cum, nu se știe când, dar neamul nu se lasă așa cum -te-ai lăsa de fumat.” Omul din fața mea a fost soldat în acel război. Nu ne-am cunoscut atunci, era prima dată când ne vedeam, dar aveam amintiri comune. Trei zile a stat cu grupa lui sub tirul cazacilor, într-o casă părăsită, fără acoperiș, în ploaie și frig. Au săpat un șanț și s-au strecurat într-o altă casă, iar apoi noaptea au reușit cumva să scape… Fuseseră dați morți.

…Marele bulevard din inima Chișinăului se numește Ștefan cel Mare și Sfânt. În dreptul parcului cu același nume, pe intrarea dinspre bulevard, se află statuia domnitorului.

Odată intrat în parc, pe alei te întâlnești cu o grămadă de scriitori – Sadoveanu, Eliade, Călinescu, Milescu-Spătaru… Busturi de bronz pe socluri de piatră. În Piața Marii Adunări Naționale, pe trotuarul larg, se înalță Arcul de Triumf. În interiorul monumentului, acolo unde toată lumea își face fotografii, flutură un imens trico-lor. Nume, statui, străzi, steag – toate românești.

…Vorbesc cu un prieten basarabean. Politician. “Sovietizarea a fost cea mai criminală operație de a ne smulge identitatea.” Vorbim apoi despre Siberia… Prietenul meu își strânge fălcile. “Europa, acesta e drumul, nu avem altul și nu ne trebuie altul”, spune el. “Țara asta a crescut fără mamă și i-a fost greu. Ca o mână care a crescut ruptă de la trunchi. Dacă nu facem nimic să schimbăm lucrurile, va fi la fel de rău ca atunci când am fi făcut ceva atât de rău, încât în urma noastră să nu rămână nimic.”

Notez propozițiile, le recitesc, privirea lui pare încărcată de frustrare. Sau, poate, de reproș. Îmi spun: iată o altă interpretare a teoriei dezvoltării durabile. A nu face nimic e la fel de rău cu a consuma anapoda resursele pe care ar trebui să le lăsăm generațiilor care vin după noi. A “nu fi făcut nimic” echivalează cu “am făcut rău”.

Până la urmă, cel mai cunoscut funcționar public din istorie este Pilat din Pont…  

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă