Sâmbăta dimineața pare dedicată shopping-ului. E zi liberă, nu e sezon de vacanțe, vremea e încă bună, chiar dacă s-a răcit, prin urmare parcările hipermarket-urilor se aglomerează. Aleile dintre mașinile parcate se înfundă și ele cu autovehicule care sosesc sau părăsesc marea adunare a cumpărătorilor. Fisele de cincizeci de bani desprind coșurile cu roți din adăposturile lor de plastic transparent, pași grăbiți le strecoară în marile și multicolorele hale. După o săptămână de muncă, așa cum se întâmplă în orașele lumii civilizate, lumea iese la cumpărături.
Sunt oameni de toate felurile, marfă e din plin, pentru toate buzunarele. E drept, marile magazine le-au ucis pe cele mici, dar peștele cel mare îl înghite pe cel mic. Zarurile au fost aruncate mai demult, iar jocul de azi are regulile sale. Suntem într-o mare piață globală, ne supu-nem acesteia, o trăim, iată, concret atunci când ne poziționăm în spatele unui cărucior pântecos de metal, croit perfect ca să încapă printre rafturi sau piramide de produse.
Nu știu dacă ați observat, dar sunetul dintr-un astfel de magazin uriaș are un specific pe care nu îl întâlnești în altă parte. Un zumzet constant, rezultat al unei trepidații intense, un amestec de voci și zgomote și pași, toate suprapuse peste muzica din difuzoare. Sunetul și mirosurile și chiar și temperatura diferă de la raion la raion; zona în care e pescăria e mai rece și miroase, desigur, a pește și parcă se vorbește mai tare, acolo unde se coace pâine e mai cald, iar cumpărătorii pipăie pungile de hârtie ca să ia o pâine cât mai caldă, raionul cu mâncare pentru animalele de companie miroase ca o farmacie veterinară, e mai liniște aici, raionul de sport miroase a cauciuc.
Avantajul e că în hipermarket nu se face politică. Isteria alegerilor care se apro-pie, războaiele dintre plagiatori sau invectivele care se aruncă de la un politician la altul nu au loc printre rafturile burdușite cu de toate. Aici nimeni nu citește știri, toată lumea citește etichete, studiază prețuri, împrăștie chiloții și șosetele din coșurile în care sunt expuse. Unii caută promoții, alții cercetează listele de cumpărături pe care le-au completat acasă. Fete drăguțe promovează produsele de pe raft, te anunță că poți câștiga un premiu dacă îți pui în coșul tău deja plin un „ceva“ de la vreo firmă.
Pare că Occidentul s-a mutat la marginea Bucureștilor.
Mă îndrept spre colțul raionului de carne, acolo unde găsesc, de obicei, oase de vită pentru câinii mei. Frigiderul e gol. Întreb o vânzătoare dacă nu mai au prin măcelărie (acest mare magazin are propria măcelărie; văd, prin geamurile mari de sticlă, cum e tranșată carnea, cum e împachetată și cântărită și apoi se lipește prețul pe pachet). Vânzătoarea e ocupată, e coadă; îmi răspunde scurt că, poate, mai târziu. Un măcelar iese cu un pachet uriaș de carne și i-l dă unui tip de lângă mine. Omul ia pachetul, îl pune cu greutate în coș, iar apoi întinde mâna peste tarabă, către cel care i-a adus-o.
Am crezut că vrea să dea mâna cu el, că poate se cunoșteau. O hârtie de zece lei a trecut iute dintr-o palmă în cealaltă. Vede că privesc cu atenție și îmi spune, ca și cum s-ar scuza pentru că a sărit peste rând: „E pentru un parastas“.
Măcelarul, un individ voinic și cu părul cărunt, intră în vorbă cu un alt client. Venit tot peste rând. Omul cere tot un pachet mare de carne. „Vreau să fac varză“, îi spune voinicului în halat alb. Apare un nou pachet de carne, o nouă hârtie trece peste frigider. Tot de zece lei. Mă prind cum funcționează treaba. Mă gândesc la bucuria câinilor, și îl „atac“ pe meseriaș. Știa că am văzut cele două acțiuni. „Excelență“, zic. Am vocea un pic gâtuită, nu reușesc să fiu popular, nu mă pricep să fiu șmecher. „Vreau și eu câteva oase de vită“. „Se face“, zice, sigur pe el. Se întoarce după câteva minute cu o pungă cu oase de mânzat. Îi dau și eu o hârtie, dar de valoare mai mică: cinci lei. „Când mai aveți nevoie, știți unde mă găsiți“, îmi face el cu ochiul și se întoarce, zâmbind, în atelierul lui de tranșat carne. Poate e șeful lor, îmi spun, sau poate împarte cu ei ciubucul și de-aia nu-l ceartă niciunul dintre ei că nu lucrează cot la cot cu echipa.
Am rămas câteva clipe nedumerit. Am privit punga cu oase, arătau bine, apoi m-am gândit la cei doi câini care se vor bucura, și am savurat „victoria“. Și m-am mai gândit că, iată, dincolo de luciul occidental, ciubucul „merge“ în continuare, regulile jocului nu s-au schimbat întru totul și, după cum se vede, mai avem de lucru cu noi înșine.
