Nicolae Vlad, principalul suspect în odioasa crimă a cărei victimă a fost studenta japoneză Yorika Masuno, nu era deloc un necunoscut pentru Poliţia şi Justiţia din România. Dimpotrivă. El figura în şase dosare de omor, viol, tortură şi tâlhărie, victimele fiind întotdeauna femei.
S-a răspuns că Poliţia română nu a avut bani, sărăcuţa de ea, să plătească testul ADN la IML. Răspuns fals! Una din victime, rămasă în viaţă printr-o minune, l-a recunoscut pe asasin, fiind vecină cu acesta. Victima s-a oferit să plătească ea testul ADN, ceea ce ar fi însemnat că în august 2012 asasinul ar fi fost la închisoare şi nu ar mai fi avut cum s-o violeze şi să o ucidă pe studenta japoneză.
Dar autorităţile au refuzat. Acum, aceleaşi autorităţi, prin vocea doamnei Codruţa Kovesi, o scaldă. Cică două probe ADN coincid, care va să zică ar fi acelaşi făptuitor în două dosare diferite, dar de aici până la a-l identifica pe făptuitor cu Nicolae Vlad e cale lungă, pentru că, ehehei, nici probele astea ADN nu rezistă la fel de bine în timp, adică… mai vedem noi ce şi cum, aşa şi pe dincolo…
Totuşi proba ADN este ceva foarte recent în criminalistică. Până la introducerea acestei probe costisitoare şi sofisticate, cum erau arestaţi ucigaşii, violatorii şi tâlharii, stimată doamnă Kovesi? Adică faptul că Nicolae Vlad a luat mobilul şi aparatul de fotografiat al victimei, nu vă spune nimic, stimată doamnă procuror?
Dar să nu ne enervăm de pe acum!
Mai bine să vă propun un exerciţiu, un joc edificator. Mergeţi la aeroportul Otopeni şi petreceţi acolo trei ore! Intraţi în aeroport, învârtiţi-vă pe acolo, mergeţi la o cafea, mai staţi, aşezaţi-vă undeva şi citiţi ziarul, aşezaţi-vă la cozile pentru check in şi plecaţi de acolo când aproape vă vine rândul, mergeţi la toaletă, aşteptaţi un bagaj imaginar, intraţi în vorbă cu persoane mai interesante – cei care pleacă în călătorie cu animalele preferate sunt cei mai simpatici -, ieşiţi din aeroport, plimbaţi-vă prin parcare, intraţi iar în aeroport şi consultaţi îndelung afişajele cu plecările şi sosirile… în fine, faceţi ce vreţi, dar nu plecaţi decât după circa trei ore. A doua zi, mergeţi iar la Otopeni! Acelaşi program în esenţă, dar creativitatea dumneavoastră se poate desfăşura în limitele celor trei ore şi, desigur, ale discreţiei. Nu ieşiţi nicicum în evidenţă prin fapte ilegale, nepermise, scandaloase etc, dar, în rest, enjoy! A treia zi, acelaşi program, că abia acum aţi dat de gustul distracţiei la aeroportul Otopeni. Şi nu ezitaţi a continua a patra, a cincea, a şasea, a şaptea zi!
Întrebare: Cam câte zile credeţi dumneavoastră că vă veţi distra aşa pe aeroport la Otopeni, fără să vă întrebe nimeni de sănătate, fără să vă ceară să vă identificaţi şi să precizaţi care sunt motivele pentru care veniţi zilnic la Otopeni?
Păi ce v-aţi imaginat?! Că Aeroportul „Henri Coandă” e sat fără câini, că nu sunt camere de supraveghere, nu e poliţie, nu e antitero, nu sunt observatori în civil? Adică bilet de zbor nu ai, nu aştepţi pe nimeni, atunci ce faci mătăluţă zilnic pe aeroport? Răspundeţi-le că făceaţi un exerciţiu, un joc recomandat într-un articol, să vedeţi atunci ce iese!
Ei bine, acest Nicolae Vlad îşi făcea netulburat veacul, de ani buni, în aeroportul Otopeni. Este un „combinator”, adică agaţă străini şi îi pasează şoferilor de taxi clandestini, rromi în general, contra sumei de 20 de lei bucata. Evident, un portofel, un mobil, un aparat de foto, pot cădea la mână din când în când, după schemele fiecăruia.
În vreo zece ani, de când este combinator, Nicolae Vlad a devenit, desigur, bine cunoscut tuturor din aeroport. E de-al casei, aproape un coleg pentru personalul aeroportului. Şi, desigur, nu este singurul combinator. Cum este posibil ca această faună interlopă să fie tolerată în incinta unui aeroport internaţional european?
Faceţi jocul propus de mine şi veţi vedea că mai mult de trei zile nu veţi putea continua. Cei ce asigură paza, ordinea şi securitatea nu sunt nici imbecili, nici zăbăuci. Vă vor repera repede şi degrabă şi vă vor lua la întrebări de vă vor merge fulgii, ca să vă treacă orice chef de asemenea exerciţii edificatoare.
Dar Nicolae Vlad, combinatorii, taximetriştii clandestini? Cu ei este altceva, pe ei îi cunosc, ei sunt… ei sunt cine? Ei sunt ce şi din ordinul cui? Că doar nu vă imaginaţi că paza şi securitatea de pe aeroportul Otopeni acţionează altfel decât la ordin!
Un individ cu şase dosare penale de crimă, viol şi tâlhărie desfăşoară o dubioasă activitate chiar în ochii şi sub nasul organelor de pază şi securitate de pe cel mai mare aeroport internaţional al României şi nimeni nu spune nici pâs! De ce? Ce s-ar descoperi dacă s-ar analiza şi cazierul celorlalţi combinatori şi taximetrişti clandestini de la aeroportul Otopeni? Câţi sunt aceştia?
Preşedintele ADTI (Asociaţiei pentru Drepturile Taximetriştilor Independenţi), domnul Radu Viorel, spunea că, la nivelul Capitalei, există 1400 de autorizaţii retrase şi aproape 4000 de autorizaţii neprelungite. Toţi aceşti „piraţi” ajung şi la aeroportul Otopeni.
În repetate rânduri, ADTI, ca şi ANAT (Asociaţia Naţională a Agenţiilor de Turism), ca şi numeroşi turişti, au depus sesizări la Ministerul Transporturilor şi la Ministerul Turismului, dar nu s-au luat măsuri, concluzia fiind că „pur şi simplu cineva tolerează acest lucru din diferite motive” (stirileprotv.ro).
Ca şi în cazul baschetbalistului american omorât la Giurgiu, în cazul uciderii studentei japoneze strategia autorităţilor constă în tergiversare şi îmbulinare. Nu este vinovat Nicolae Vlad? Atunci să îl elibereze dacă ei cunosc acest lucru! Dar să se poată observa o cât de mică strădanie şi dorinţă de aflare a adevărului.
În concluzie, o suspectă apropiere între mediul interlop şi poliţie, o familiaritate, o simbioză se pot observa încă de la intrarea în România, ţară „periculoasă şi sălbatică”, după caracterizarea presei nipone.
Prin contrast şi pentru o delimităre fără echivoc, ar fi fost de aşteptat ceva reacţii sensibile ale tinerilor, ale studenţilor mai ales, ale societăţii civile. Nişte flori şi nişte lumânări în faţa Ambasadei Japoniei, un marş al tăcerii, flori albe plantate pe locul supliciului şi morţii studentei japoneze, un amfiteatru sau un laborator de limbi moderne din Craiova care să primească numele Yorika Masuno… Dar aşa ceva nu s-a întâmplat.
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard.
