„Cine se va ocupa de părinţii noştri?”, întreabă publicaţia elveţiană L’HEBDO din 14 aprilie. Articolul amplu, bine documentat, mi-a atras atenţia săptămâna trecută, când mă aflam în Elveţia pentru a participa la o conferinţă internaţională.
În ţara cu cei mai longevivi cetăţeni din Europa, problema îmbătrânirii populaţiei se amplifică: în 2010, speranţa de viaţă a elveţienilor era de 80,3 ani pentru bărbaţi şi de 84,6 ani pentru femei. Pe viitor se estimează creşteri: 82,5 ani la bărbaţi şi 86,3 ani la femei în anul 2020; 84,7 ani la bărbaţi şi 88,8 ani la femei în anul 2040. În plus, numărul persoanelor fără urmaşi s-a mărit, deşi Elveţia are o rată a natalităţii în uşoară creştere. Foarte multe persoane de peste 65 de ani au nevoie de îngrijiri medicale specifice. Criza demografică e mai alarmantă în Italia sau Germania, dar Elveţia îşi face şi ea probleme. Articolul identifică resursele şi enumeră măsurile deja luate. Extinderea reţelei medico-sociale existente şi completarea ei, o nouă legislaţie pentru organizarea gerontologică, formarea personalului, modificări ale apartamentelor pentru vârstnici… Fiecare canton se străduieşte ca viitorul să nu-i găsească nepregătiţi. Experţii de la Oficiul Federal de Statistică analizează imigraţia dinspre Europa de Est ca o resursă ce va reduce fenomenul de îmbătrânire a populaţiei şi poate prelungi sistemul de asigurări.
Este Elveţia un „stat social”? Autorii discută în alţi termeni: o categorie semnificativă de cetăţeni elveţieni are o problemă la rezolvarea căreia statul e dator să contribuie. Desigur, un bătrân bolnav de Alzheimer necesită efort şi cheltuială, mai ales dacă nu are urmaşi. Dar Elveţia nu-l consideră o povară. Pentru Elveţia, bătrânul neputincios este tot cetăţean elveţian, iar relaţia stat-cetăţean se bazează pe obligaţii reciproce. Statul dezvoltă o serie de posibile soluţii, iar individul are datoria de a lua propriile decizii în ceea ce priveşte vârsta de pensionare.
Ca întotdeauna, gândurile mi s-au întors din reflex spre România, unde speranţa de viaţă a înregistrat modeste creşteri. După conferinţă, revenind la Boston, am auzit discuţiile din ţară pe tema statului social. Am aflat că România nu mai poate fi stat social, că nu-şi mai permite luxul. De acord. Dar stat mai poate fi?
S-a creat un cerc vicios. Cu cât viaţa e mai grea, cu atât oamenii pleacă la lucru în străinătate. Nu mai sunt lucrate cele trei milioane şi jumătate de hectare, nu sunt bani. Atunci se fac împrumuturi pentru salarii, pensii şi ajutor social. Guvernanţii strâng iar şurubul. Pleacă şi alţi oameni. Cine să mai lucreze pământul?
Băieţii deştepţi? Ţeparii? Să fim serioşi! Cei trei beţivi de la cârciuma din sat? Aceia sunt asistaţi social! Satele sunt aşa de goale, că iluminatul public e inutil şi primarii fac economii la curentul electric. Mai era o speranţă cu arabii, dar s-au apucat şi aceia de revoluţii. Iar strâng şurubul guvernanţii. Căpşunarii sunt departe, iar badantele au grijă de bătrânii italieni. Milioanele de hectare tot nelucrate rămân.
De bătrânii elveţieni va avea cine să se ocupe. Dar de ai noştri?
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard
