Multipla campioană la tenis de masă Maria Alexandru trăieşte o mare dramă. În România, aproape nimeni nu-şi mai aminteşte de performanţele sale.
Născută în decembrie 1939, Maria Alexandru a jucat de la vârsta de 12 ani la Clubul Progresul din Bucureşti şi tot acolo şi-a încheiat cariera competiţională, la aproape 40 de ani. Deşi toate rezultatele de marcă pentru România le-a obţinut fiind legitimată la clubul din Parcul cu Platani, acum preluat în administrare de BNR, Maria Alexandru trăieşte drama de a nu mai reprezenta nimic tocmai pentru gruparea sportivă pentru care a jucat peste 30 de ani.
Cum se face că una dintre cele mai titrate jucătoare de tenis de masă din România nu mai calcă pragul clubului pentru care a jucat zeci de ani?
Într-adevăr, pot spune că am petrecut o viaţă de om în „Parcul cu Platani”, unde am activat mai întâi ca sportivă, iar după ce m-am lăsat de competiţii am fost antrenoare încă zece ani. Performanţele deosebite le-am realizat însă ca jucătoare. Între 1953 şi 1979 am reprezentat de 12 ori România la Campionatele Mondiale, unde am cucerit patru titluri la dublu, unul la individual şi unul la dublu mixt. Am luat parte la zece ediţii ale Campionatelor Europene, iar în 1966, la Londra am cucerit titlul la individual şi tot la simplu am obţinut argintul în 1976. În 1960, am cucerit titlurile europene alături de Angelica Rozeanu, la dublu feminin, şi alături de Gheorghe Cobîrzan, la dublu mixt, iar în 1974, 1978 şi 1980, tot la dublu feminin, cu diverse partenere, m-am clasat pe locurile secunde. Cu toate acestea, spre marea mea durere, în prezent nimeni din conducerea BNR, care a preluat clubul Progresul Bucureşti, nu-şi mai aduce aminte de mine.
De patru sau cinci ani n-am mai intrat în sălile de tenis de masă de acolo. Nu numai că nu m-a chemat nimeni măcar să-mi strângă mâna, în semn de respect şi apreciere pentru un om care şi-a dedicat întreaga viaţă sportului, dar nici măcar nu pot intra în curtea clubului.
Pare totuşi incredibil ca o fostă jucătoare cu palmaresul dumneavoastră să nu aibă nici măcar o legitimaţie de acces în complexul din Parcul cu Platani. Aţi încercat să intraţi şi aţi fost oprită de bodyguarzi?
În primul rând, că am fost sfătuită de toată lumea să nu încerc. Apoi am auzit că nici măcar Ilie Năstase nu a fost primit, aşa că nu am riscat umilinţa să ajung la poartă şi să mă trimită portarul la plimbare. Ce să mai spun, pur şi simplu nu am încercat de ruşine să nu fiu refuzată.
Regretaţi că aţi făcut acest sport de performanţă?
Nici o clipă. Este practic viaţa mea. Chiar şi acum mai merg cu prietenii să dau în minge, la cluburi private din Bucureşti. Bineînţeles că plătesc peste tot. Recunosc însă că am aşa o strângere de inimă, nu pentru cei 10 lei pe care îi dau la intrare, ci pentru faptul că văd că nu mă mai ştie aproape nimeni.
Măcar cât aţi fost în activitate aţi avut satisfacţii mai mari, aţi avut şi avantaje considerabile de pe urma performanţelor pe care le-aţi obţinut?
Satisfacţiile au fost legate de faptul că eram cea mai bună şi am cucerit numeroase medalii. Din păcate, tocmai faptul că am fost atât de valoroasă m-a împiedicat să-mi salvez soţul de la moarte. Avea nevoie de un transplant de rinichi, iar în 1976 am reuşit să aranjez să-l operez gratis, în Germania, la cel mai mare nefrolog din lume la acea vreme. Condiţia era să joc un an de zile pentru un club german. Statul român nu mi-a dat însă voie să stau atât de mult plecată în străinătate. Mă gândesc şi acum să dau statul în judecată pentru restricţia pe care mi-a impus-o atunci, care l-a costat viaţa pe soţul meu.
Marea performanţă v-a afectat sănătatea?
Am rămas cu ceva sechele la coloana vertebrală. La frig mă doare mai tare, dar merg la tratamente.
Ce v-aţi dori cel mai mult în momentul de faţă?
Mi-aş dori să am o sală, nu neapărat a mea personală, dar unde să pot antrena şi coordona activitatea aşa cum vreau eu, fără intervenţia altor persoane. Să poată veni copii să facă şi performanţă, dar să joace şi numai de plăcere.
În străinătate sunteţi mai apreciată decât în România?
Indiscutabil. De altfel, mereu am fost apreciată mai mult afară decât în ţară, dar se pare că acesta este sport naţional la noi.
Ce să vă spun, că la orice Campionat European sau Mondial la care merg aproape toată lumea mă cunoaşte şi mă respectă în primul rând pentru rezultatele pe care le-am avut?
Puteţi trăi decent după o viaţă de om petrecută în tenis de masă?
Renta viageră mă ajută foarte mult, dar am obţinut-o extrem de greu. Tenisul de masă a fost trecut pe lista sporturilor care au dreptul la rentă abia la cinci ani după ce a intrat în vigoare Legea Sportului şi nu ni s-a dat nimic retroactiv. Evident că pentru mine, ca pensionară, orice leuţ în plus contează enorm.
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Când am ieşit prima dată campioană mondială şi când m-am căsătorit.
De ce vă temeţi cel mai mult în viaţă?
De moarte. De fapt, mai întâi aş putea spune că mă tem de boală şi apoi de moarte.
Care este ultima carte pe care aţi citit-o?
Nu prea am mai citit de multă vreme, deşi am cărţi foarte bune în bibliotecă. „Ultimul preşedinte” este printre ultimele romane care mi-au plăcut mult. În rest, când am timp şi dispoziţie, citesc romane poliţiste.
Cine a fost modelul în carieră?
N-am avut modele, aceasta poate şi pentru că n-am avut acces la ele. Eu am învăţat singură să joc, singură mi-am confecţionat paletele şi tot singură m-am perfecţionat, urmând, evident, intrucţiunile antrenorilor mei.
