Importanţa incursiunii Turciei stă mai degrabă în provocările pe care ea le aduce în relaţiile dintre Turcia şi celelalte trei puteri care joacă un rol în viitorul Siriei: Rusia, Iranul şi SUA. Pentru a doua oară după anul 2011, Turcia şi-a desfăşurat armata în Siria de pe o poziţie slabă. Dar ea va modela viitorul Siriei de pe o poziţie puternică.
Niciodată în istoria conflictelor armate o operaţiune militară atât de limitată nu a survenit după ameninţări atât de îndelungate: a trecut aproape un an de când Turcia a avertizat că va invada regiunea siriană kurdă Afrin. Operaţiunile militare serioase nu sunt anunţate prin campanii de relaţii publice, întrucât elementul surpriză este crucial în obţinerea victoriei. Un motiv al bravadei turce este că nu are nevoie de elementul surpriză pentru a obţine victoria în Afrin. Conform estimărilor cele mai generoase, efectivele combatanţilor inamici din Afrin sunt de circa 10.000 de luptători, care în plus nici nu au blindate, artilerie şi forţe aeriene. În schimb, Turcia are la graniţă circa 40.000 de soldaţi cu toate aceste trei tipuri de arme. Cel mai serios obstacol în calea invaziei turce este prezenţa unui mic număr de soldaţi ruşi, dar odată ce Rusia îi retrage, cucerirea Afrinului este asigurată.
Există şi un al doilea motiv, mai important, al ameninţărilor zgomotoase ale Turciei împotriva regiunii Afrin: De fapt Turcia nu a dorit s-o invadeze. Ea se teme că ar putea fi atrasă într-un război de uzură în Siria. Atunci când războiul civil sirian a început, Turcia s-a bazat pe grupări fidele pentru a înlătura regimul lui Bashar al-Assad. Odată ce a eşuat, Turcia a trecut la aranjamente cu Rusia şi a căzut la învoială cu Iranul pentru a-şi realiza interesele cu ajutorul diplomaţiei: aşa-numita troică de la Astana. Obiectivul urmărit de Turcia prin acceptarea încetării focului negociate la Astana a fost să câştige timp pentru ca grupările ei armate fidele din Siria să se consolideze şi să prevină o recucerire a întregii ţări de către regimul Al-Assad. Dacă Assad nu putea fi învins, atunci măcar să nu se permită regimului său – de mult timp ostil Ankarei – să îşi redobândească forţa de dinainte şi măcar să fie respectată voinţa Turciei de puterile din afara regiunii.
Totul părea să meargă bine pentru Turcia până în decembrie, când regimul Al-Assad – sprijinit de Rusia şi Iran – a pornit o ofensivă majoră în zona de detensionare Idlib împotriva rebelilor anti-Assad. Regimul de la Damasc a spus că vizează grupări jihadiste precum al-Qaida; Turcia a susţinut că Damascul încalcă armistiţiul şi a cerut Rusiei şi Iranului să-l strunească pe Al-Assad. (Din punct de vedere tehnic amândouă aveau dreptate.) Ofensiva lui Al-Assad a forţat mâna Turciei. Dacă Turcia ar fi lăsat operaţiunea Damascului să continue, atunci Al-Assad ar fi distrus cel mai puternic fief rebel care mai rămăsese. Aşadar, Turcia a trebuit să-i arate lui Al-Assad şi susţinătorilor externi ai acestuia că vor exista consecinţe dacă trupele lui nu se opresc.
Fără nicio surpriză, guvernul lui Al-Assad a reacţionat dur după ultimul anunţ al Turciei despre pregătirea intervenţiei în regiunea Afrin. Oraşul Afrin este situat la circa 37 de kilometri de cel mai populat oraş al Siriei, Alep. Nu este o coincidenţă că Alep a fost scena celor mai grele lupte din acest război şi taberele care au preluat controlul asupra acestui oraş s-au schimbat de mai multe ori. Este un centru de populaţie vital, iar înainte de război era cel mai mare centru industrial al Siriei. Este de asemenea un oraş predominant sunit, ceea ce înseamnă că locuitorii săi înclină spre neîncrederea faţă de regimul lui Al-Assad dominat de alawiţi. Regimul de la Damasc a recucerit oraşul plătind preţul unei mari vărsări de sânge, iar obiectivul operaţiunilor sale în provincia Idlib este să securizeze Alepul împotriva unor atacuri viitoare.
