Dăm cuvântul lui Radu Varia, doctor în Istoria Artei şi Civilizaţiei al Universităţii din Paris, și un asiduu cercetător al operei lui Constantin Brâncuși.
RL: Care este locul lui Brâncuşi în sculptura universală?
Radu Varia: Constantin Brâncuşi e artistul căruia i-a fost dat ca, în 1907, să închidă ceea ce-mi place să numesc ciclul grec al sculpturii care, simplificând, merge de la Phidias la Rodin, şi în care omul e măsura tuturor lucrurilor. Lui Brâncuşi i-a fost dat totodată să readucă în actualitate ideea care a guvernat cea mai mare artă din toate timpurile, arta Egiptului Antic, în care totul e măsura totului: Dumnezeu, Infinitul, Absolutul. Brâncuşi a abandonat prin urmare reprezentarea aparenţelor, mergând la esenţe, după cum spunea el însuşi, făurindu-şi, pentru a le exprima, un limbaj propriu, inconfundabil, fondat pe formele prime: cubul, ovoidul, cilindrul, trunchiul de piramidă. Iar arta lui avea să fie guvernată de ideea de perfecţiune.
Cunosc românii opera marelui sculptor?
E trist să constatăm că la 110 ani de când un român, Constantin Brâncuşi, a „inventat“ sculptura modernă, compatrioţii săi n-au avut privilegiul să vadă vreodată în patrie o adevărată mare expoziţie a operelor sale. N-au văzut niciodată o Pasăre în Spaţiu, de pildă, în faţa căreia sufletul lor s-ar fi deschis ca în faţa unei opere sacre, înălţătoare, pure cum nu e alta. Atunci oricare dintre noi, savant sau nu, ar fi simţit pe loc cine e Brâncuşi, trăind fiorul revelaţiei în faţa unei opere de asemenea elevaţie. „Le vol, l’envol – suprême bonheur“, spunea Brâncuşi: zborul, înălţarea, iată fericirea supremă.
Cartea dumneavoastră, considerată în lumea întreagă drept lucrarea de referinţă despre marele sculptor, a schimbat radical statutul lui Brâncuşi…
Cartea mea „Brâncuşi“, publicată la New York în 1986 de Rizzoli International, apoi de Gallimard la Paris în 1989 şi de New Art Seibu, în limba japoneză, la Tokio în 1993, a schimbat într-adevăr gândirea despre arta sculptorului român, impunând parametrii în care merita cu adevărat să fie considerat în sculptura universală, analizând în profunzime originalitatea artei lui şi experienţa lui spirituală, ale cărei înţelesuri le regăsea în cartea lui Milarepa, călugărul tibetan din secolul al XII-lea.
Semnificaţiile pe care le-aţi revelat au schimbat nu doar gândirea despre arta lui Brâncuşi, ele au „aruncat în aer“ pur şi simplu cota operelor sale pe piaţa internaţională…
La 7 decembrie 1986, când a fost lansată la New York cartea mea, cota unei lucrări semnate de el era în jur de 3 milioane de dolari. Lucrurile aveau să se schimbe în mod fulgerător: în luna februarie 1987, la numai două luni de la apariţia cărţii, o Domnişoară Pogany din marmură se vindea cu 10 milioane de dolari şi bronzul Pasăre de Aur, în luna următoare, cu 12 milioane de dolari. Pentru ca o Muză adormită din bronz, autentificată şi publicată de mine acum 20 de ani, să atingă la Christie’s cota record de 57 milioane de dolari. Cât despre Cuminţenia Pământului, după ruşinosul episod naţional de acum doi ani, când România, stupid îndrumată, nu a putut reuni 11 milioane de euro pentru a o cumpăra, după ce am afirmat că această lucrare din 1907 pune capăt ciclului grec reprezentat de Venus şi de Afrodita, un mare colecţionar american se interesa dacă o poate cumpăra, oferind 100-150 de milioane de dolari.
Aţi conferenţiat anul trecut despre Brâncuşi – originale, copii, falsuri…
Este o temă de supremă actualitate, pe care am abordat-o pentru prima oară în 1992, când am scris şi publicat un adevărat statement, căruia nimeni şi nimic nu i se poate opune: o sculptură de Brâncuşi este numai aceea pe care acesta a pus mâna. Textul a fost contrasemnat de mari istorici de artă, de toţi autorii de cărţi despre Brâncuşi care contează, de directorii marilor muzee ale lumii care deţin opere de Brâncuşi şi de mai mulţi sculptori contemporani, în numele dreptului moral al artistului. Am prezentat o comunicare pe această temă la Academia Română în 2001 şi anul trecut am susţinut o amplă conferinţă cu acelaşi subiect la Banca Naţională a României.
Există multe falsuri?
Apar tot mai multe, marea majoritate în mod evident made în România, ca şi certificatele de autenticitate semnate de diverşi impostori de pe aici.
Dar cel mai mare fals Brâncuşi tinde să devină Ansamblul Monumental de la Târgu-Jiu, dacă va fi realizată vreodată aşa-zisa „modernizare“?! a acestuia, aşa cum a fost prezentată anul trecut, încredinţată unui arhitect ce pare să nu fi înţeles sensul operei brâncuşiene şi unui fabricant de dosare pentru UNESCO, specialist în galerii miniere!! Şi asta după inimaginabila palmă primită acum doi-trei ani când Ansamblul, glorificare a vieţii eterne, prezentat drept monument funerar, a primit cea mai proastă notă posibilă şi a fost respins de UNESCO.
Un cuvânt despre iubirile lui Brâncuşi…
Cu ani în urmă, în 2003, am publicat la Paris corespondenţa lui Brâncuşi, de o imensă tandreţe, cu Florence Maier, dar marea iubire a sculptorului a fost desigur irlandeza Eileen Lane, singura femeie pe care a adus-o cu el în ţară. Întrebat de sătence, în Gorj, de ce n-o ia de nevastă, a răspuns că e deja însurat pe viaţă: cu arta lui. Restul, ce s-a publicat aici prin ziare nu înseamnă decât frivolităţi de care ne-am fi putut lipsi.
