Aviatia a stralucit in timp prin contributii remarcabile la progresul tehnic dar si uman, temerar si cutezator datorita unor pionieri europeni si de pe alte continente, bunaoara cel al Americii de Nord.
Sunt binecunoscute insa si numele unor romani constructori de aparate de zbor: Aurel Vlaicu, Traian Vuia, Henri Coanda, a unor piloti care, fie in aviatia civila sau in cea militara s-au impus in plan national si international prin cutezanta si daruire de sine. Unul dintre acestia – un as al marilor performante aeriene obtinute pe traseele si traiectoriile ce nu lasa urme in vazduh, pe necuprinsul cerului, a fost printul Constantin M. Cantacuzino (Bazu), un nume de referinta in istoria aripilor nationale cu tricolor, notorietatea lui fiind apreciata unanim inca din timpul vietii pe care a trait-o cu o inalta daruire si intensitate.
Vlastar al elitei din tara
Arborele genealogic al aviatorului cuprinde pe ramurile unui trunchi vechi si viguros nume de rezonanta pentru istoria Evului Mediu romanesc si pentru epocile moderna si contemporana ale tarii noastre. Inaintasii sai au fost domnitori, inalti dregatori, oameni de stiinta si cultura, lideri de marca ai unor partide politice traditionale cum este cazul celui Conservator. O trecere in revista – fie ea si succinta – a unor personalitati de seama din randurile Cantacuzinilor ne aminteste de doi domnitori, serban si stefan, de Stolnicul Constantin Cantacuzino, remarcabil carturar al sfarsitului de secol XVII si inceputul celui urmator, de marele spatar Mihai Cantacuzino, ctitor de biserici si manastiri, a carei statuie a fost amplasata in fata Spitalului Coltea din Bucuresti, de Gheorghe Grigore Cantacuzino-Nababul, unul dintre cei mai bogati oameni din Romania, ministru si ptim ministru in guverne din perioada domniei Regelui Carol I, bunic al celebrului pilot Bazu, de medicul Ioan Cantacuzino, bacteriolog de renume in Romania si peste hotarele noastre, de George M. Cantacuzino, arhitect cunoscut pentru edificii hoteliere proiectate pe litoralul romanesc al Marii Negre. Parintii asului aviatiei romanesti faceau parte din elita culturala si politica a tarii in perioada sfarsitului epocii moderne si inceputului celei contemporane. Tatal lui Bazu, Mihail G. Cantacuzino (1867-1927) a sustinut si obtinut un doctorat in Drept si Litere la Paris. Intors in tara se va consacra unei active cariere publice si politice de succes in Partidul Conservator, ajungand unul dintre fruntasii acestei importante formatiuni politice care ii grupa pe marii latifundiari ai tarii. A ocupat functii importante in viata de stat a tarii in perioada anilor 1900-1918, din care cele mai importante au fost: deputat de Ialomita, primar al Capitalei, ministru de Justitie, membru al Guvernului de Uniune Nationala condus de Ion I.C. Bratianu intre decembrie 1916 si ianuarie 1918. A incetat din viata in 1927, in urma unui tragic accident de automobil. Mama lui Constantin M. (Bazu) Cantacuzino, Maria, cunoscuta indeosebi sub prenumele Maruca, a fost una din femeila en vogue ale vremii. Inainte de casatorie purta numele de Maria Rosetti Tescanu, alta familie veche boiereasca din Moldova. S-a remarcat in societate prin inteligenta, cultura, frumusete si printr-un farmec personal care-i conferea distinctie si o eleganta aparte. Maruca s-a bucurat de aprecierile suveranei Romaniei, Regina Maria, datorita naturaletei si sinceritatii, asociate cu o inteligenta iesita din comun si cu un spirit cultivat si elevat, datorita profunzimii gindirii exersate prin lecturi temeinice care o recomandau firesc drept partenera agreabila si desavarsita pentru dialoguri cu miez, substantiale in idei, de profunzime intelectuala. Maruca a fost alaturi de Regina Maria atunci cand fiul familiei regale, micutul Mircea, in varsta de 4 ani, agoniza inainte de a-si pierde viata, lovit de necrutatoarea febra tifoida care bantuia in anii primului razboi mondial in Romania. Regina Maria scria in acele momente de puternica deznadejde: "A venit Maruca sa ma vada. Mi-a facut bine; Maruca e una dintre putinele fiinte pe care le pot suporta langa mine" (Duminica, Buftea 16/29 octombrie 1916). Mama celebrului aviator era o buna cunoscatoare a operei lui Eminescu, a celor mai reprezentativi poeti englezi si avea o admiratie pentru filosofia lui Frederic Nietzsche. Maruca l-a inspirat in mod hotarator pe marele nostru muzician George Enescu in elaborarea artistica de inalta tinuta a creatiei sale, cei doi casatorindu-se in 1936, la opt ani dupa decesul lui Mihai G. Cantacuzino.
Si scriitoarea Cella Delavrancea, foarte apropiata de Maruca Cantacuzino, a asternut pe campul amintirilor sale atat de frumoase si documentate insemnari ce apartin unui martor ocular clarvazator si obiectiv. Cella Delavrancea, cu marele sau talent literar, a creionat un portret sugestiv al Marucai, evidentiind trasaturile definitorii ale unei personalitati feminine de exceptie: "Temperament romantic, mostenise de la strabunii care traiau la tara nevoia spatiului tacut al pamantului si, prin mama ei, violenta unui caracter despotic si entuziast, care rasturna orice opreliste (…). Frumoasa, desteapta si originala, fermeca prin puterea exaltanta a simpatiei daruita tuturor si avand o actiune imediata asupra fiecaruia".
De la sporturi terestre la zboruri acrobatice si pe linii aeriene civile europene
Fiul sotilor Maria si Mihai G. Cantacuzino s-a nascut la Bucuresti la 15 noiembrie 1905. Inca din anii adolescentei si ai tineretii a indragit practicarea unor sporturi extreme care nu stateau la indemana oricui: motociclism, automobilism, hochei pe gheata. Tanarul polisportiv urmeaza studii superioare la Bucuresti si la Viena, iar la varsta de 17 ani incepe sa practice cu pasiune hocheiul pe gheata mai intai in Elvetia si apoi in Romania. Bazu Cantacuzino s-a dovedit si un experimentat motociclist si automobilist, participand la raliuri organizate in tara, dar si peste hotarele Romaniei. La varsta de numai 25 de ani concureaza la un important raliu automobilistic pe ruta Paris-Bucuresti, reusind sa parcurga distanta dintre cele doua capitale intr-un timp foarte bun pentru o epoca in care masinile dezvoltau viteze mult inferioare celor realizate de bolizii pe partu roti din zilele noastre. Cele 44 de ore – cat a durat drumul intre cele doua capitale europene – au fost posibile datorita indemanarii lui Bazu Cantacuzino si altor doi asi ai volanului: doctorul Dinopol si mult mai cunoscutul Jean Calcianu. Dar pe Constantin M. Cantacuzino (Bazu) il atrageau cu forta irezistibila a unui urias si puternic magnet tariile cerului si albastrul de necuprins in care roiau pasarile din otel si aluminiu ce brazdau semet intinderile fara de sfarsit ale vazduhului. Hotarat sa devina pilot se inscrie in 1930 la o scoala de specialitate in domeniul aviatiei, "Mircea Cantacuzino" – institutie care purta numele unei rude apropiate lui Bazu. Acesta nu s-a multumit sa fie insa doar un zburator obisnuit. Veleitatile sale de a infrunta curajos riscurile, mergeau mult mai departe, transferandu-le in zona periculoasa, dar atat de atractiva si spectaculoasa a acrobatiei aeriene care este nu numai un sport extrem, ci si o arta a maiestriei – tentatie care l-a facut pe Bazu sa se specializeze si in acest domeniu. Pilotand un aparat de fabricatie germana – Bucker Bu 133 Jungemeister de dimensiuni mici, Bazu va concura la numeroase concursuri si mitinguri, reusind sa castige in 1939 Campionatul National de Acrobatie Aeriana. Va prezenta impreuna cu alti piloti experimentati: Petre Ivanovici, Mihail Panazi si Maximilian Manolescu un remarcabil recital de acrobatii aeriene spectaculoase, intr-un spirit de echipa desavarsit, curajosii piloti fiind cunoscuti in anii interbelici sub numele "Dracii rosii". Intre 1934 si 1937 acestia au participat la un numar impresionant de mitinguri si concursuri aviatice (160), in fata unui public entuziasmat de talentul si curajul acestor Icari autohtoni ce sfidau prin acrobatiile lor chiar si legile consacrate ale gravitatiei. Obtinand specializarea necesara in domeniul aviatiei civile Bazu Cantacuzino se va incadra in randurile pilotilor care se angajasera la compania aeriana nationala LARES (Liniile Aeriene Romane in Exploatarea Statului). El se va remarca prin inaltul sau profesionalism, prin efectuarea cu regularitate si in maxima siguranta a unor zboruri-cursa pe relatiile Bucurestiului cu Parisul, Moscova si Amsterdam.
In anii grei ai celui de-al doilea razboi
Declansarea operatiunilor militare la care Romania aliata cu Germania lua parte pentru redobandirea teritoriilor noastre cotropite samavolnic de URSS la sfarsitul lunii iunie1940 l-au gasit pe Bazu Cantacuzino la conducerea Companiei LARES, unde detinea functia de pilot-sef. A inteles inca din primul moment ca nu poate ramane in afara sau la periferia evenimentelor grave si grele prin care trecea Romania si care angajasera tara noastra intr-un conflict militar de proportii.
Ofiterul in rezerva Constantin M. Cantacuzino (Bazu) se va adresa factorilor responsabili ai vremii pentru a fi incadrat in componenta aviatiei de vanatoare ce actiona pe Frontul de Est. Cererea i-a fost indeplinita, iar pilotul incepe sa actioneze impotriva inamicului sovietic in cadrul Grupului 55 Vanatoare. Cariera lui aviatica a fost una de exceptie: tumultoasa, plina de neprevazut, permanent sub semnul riscului si a confruntarii cu pericolele inerente din timpul razboiului datorate inclestarilor aeriene cu inamicul. Botezul focului in aviatia de vanatoare il oficiaza in componenta escadrilei 53 aflata in Grupul 55 Vanatoare. Din luna mai 1943 actioneaza in cadrul Grupului 3 al Flotilei germane "Udet". Stralucite victorii aeriene obtine cu Frupul 7 Vanatoare. Anul 1944 il gaseste la bordul unor avioane pe care le piloteaza in spatiul aerian al zonei de nord a Moldovei si Basarabiei, in confruntari impotriva sovieticilor dar si in alte parti deasupra tarii cand vine in contact avand confruntari acerbe cu puternica aviatie americana, care de la 4 aprilie 1944 incepuse sa bombardeze obiective strategice militare si civile romanesti. Dupa 18 august 1944 Constantin M. Cantacuzino (Bazu) va prelua comanda Grupului 9 Vanatoare in locul capitanului aviator Alexandru serbanescu, un al as al aripilor cu tricolor, cazut eroic la datorie. Dupa zilele imediat urmatoare loviturii de stat de la 23 august 1944 Bazu Cantacuzino, comandantului Grupului 9 Vanatoare va executa impreuna pilotii din aceasta formatie misiuni de lupta impotriva aviatiei germane care urmarea bombardarea Bucurestiului si zona petroliera a Vaii Prahovei.
Mai departe, la comanda Grupului 9 Vanatoare Constantin M. Cantacuzino (Bazu) participa la misiuni deloc usoare intreprinse de armata romana pentru eliberarea Ungariei si Cehoslovaciei, zborurile avioanelor noastre constand in protejarea aparatelor de bombardament, zboruri de recunoastere si de atac asupra avioanelor inamice aflate la sol. Constantin M. Cantacuzino (Bazu) si-a incheiat cariera militara cu gradul de capitan aviator.
In anii participarii Romaniei la cel de al Doilea Razboi Mondial, pilotul Constantin M. Cantacuzino (Bazu) a indeplinit cu succes si abnegatie misiuni de lupta de mare dificultate impotriva inamicilor nostri: sovietici, americani, englezi si germani – ultimii, dupa lovitura de stat de la 23 august 1944, cand Romania a rupt alianta cu cel de al III-lea Reich si s-a alaturat coalitiei antifasciste (URSS, SUA si Marea Britanie). Performantele sale aviatice cuantificate in numarul de victorii aeriene repurtate de cel dintai pilot din fiecare tara participanta la conflagratia militara la care ne referim il plaseaza pe Bazu Cantacuzino pe pozitia a sasea, cu 60 de victorii omologate – care se traduc prin numarul avioanelor inamice doborate – dupa cei mai buni aviatori din Germania, Austria, Finlanda si Uniunea Sovietica. Dar, mai important – si aici se remarca marea performanta a romanului – Bazu s-a situat inaintea unor tari cu mare si veche traditie in aviatie, atat prin aparate de zbor performante, cat si prin piloti indrazneti din Ungaria, Africa de Sud, Statele Unite ale Americii si Marea Britanie. In limbajul sec al cifrelor statistice, Bazu Cantacuzino se recomanda atat specialistilor, cat si publicului larg, cu o carte de vizita impresionanta la sfarsitul celei de-a doua conflagratii mondiale: 600 misiuni de lupta, 60 de victorii aeriene obtinute in 211 batalii. Aviatorul nostru a fost rasplatit pentru faptele sale de arme cu importante si numeroase distinctii oferite de statul roman si de aliatul sau german, in perioada 1941-1944. Intre aceste ordine si decoratii se detaseaza ordinul national "Mihai Viteazul", "Crucea de Fier" si altele. Atari aprecieri i-au conferit lui Bazu Cantacuzino o individualitate a modului in care pilota avionul, datorita unei maiestrii inegalabile, prin care se detasa de ceilalti piloti romani si straini. El era un nonconformist in abordarea aplicarii regulilor consacrate ale pilotajului, nerespectand sau tinand prea putin cont de canoanele prevazute si regulile din manualele de pilotaj. Stilul sau de zbor este evidentiat de un alt mare aviator roman, general in retragere Ion Dobran, care l-a cunoscut foarte bine pe Bazu in calitate de partener de zbor: "Bazu Cantacuzino avea un stil deosebit de a zbura, niciodata in linie dreapta, cu evolutii in toate cele trei dimensiuni, in unduiri continue, care aminteau de zborul unui fluture si care puneau la grea incercare evolutiile celor care ii erau coechipieri, dar care ii permiteau sa nu fie niciodata surprins din spate. Bazat pe calitati in lupta aeriana se angaja cu mai multi inamici sa zboare cu mari variatii de inaltime si de viteza. A fost singurul pilot de pe frontul de rasarit care a executat zboruri de noapte cu un avion de vanatoare de zi, neavand nici instrumentele necesare si nici infrastructura aparatului adaptata pentru asa ceva".
In anii postbelici
Evenimentele din Romania dupa 23 august 1944 au luat un curs favorabil instaurarii si consolidarii regimului comunist datorat ocuparii tarii de catre armatele sovietice. Bazu Cantacuzino, demobilizat, se va reintoarce la compania aeriana LARES. In februarie 1947, Bazu piloteaza avionul cu care calatorea delegatia Romaniei la Conferinta de Pace de la Paris. Dupa numirea Anei Pauker in functia de ministru de Externe la 5 noiembrie 1947 in locul lui Gheorghe Tatarescu, demisionat, Bazu Cantacuzino se incadreaza la institutia amintita in functia de sofer, devenind implicit si conducatorul auto al masinii cu care calatorea demnitara comunista.
Convins ca evolutia politica a tarii sale nu se mai putea abate de la un drum pe care i-l impusese regimul totalitar comunist, Bazu Cantacuzino se hotaraste sa aleaga calea exilului. La sfarsitul anului 1947 o va duce pe Ana Pauker cu avionul pilotat de el in Elvetia si, dupa aceasta ultima prestatie, la 13 ianuarie 1948, in urma unui zbor de rutina la Milano, decide sa nu se mai intoarca in Romania. La inceputul noii sale existente pe pamant strain a ramas un timp in Franta, dupa care a plecat in Spania, unde s-a stabilit si a ramas pana la sfarsitul vietii. Acolo si-a continuat cu aceeasi pasiune cariera de zburator neinfricat, participand la acrobatii aeriene, desi nu mai era la prima tinerete, trecuse deja de 45 de ani. Mereu prezent in spatiile ametitoare dar si ademenitoare ale inaltimilor, Bazu Cantacuzino nu isi va dezminti pasiunea si faima de virtuoz al zborurilor acrobatice.
La 8 mai 1854 participa in localitatea Catrio Ventos la un miting aviatic, unde ofera unei asistente inmarmurite in fata curajului sau iesit din comun, demonstratii de maiestrie in pilotaj, printre care si zborul razant cu pista la o inaltime de circa 10 metri deasupra solului. In Spania s-a bucurat de atentia si sprijinul comunitatii romanesti care se stabilise aici la sfarsitul razboiului si care beneficia de protectia regimului condus de Francesco Franco.
Bazu Cantacuzino este ajutat de autoritatile spaniole sa se angajeze pe un post de pilot la o companie aeriana nord-americana specializata in aviatia utilitara. Dar sanatatea celebrului pilot incepuse sa se degradeze tot mai mult. In anii razboiului se imbolnavise de ulcer datorita meselor frugale si neregulate, ceea ce i-a daunat mult, recidivele maladiei devenind tot mai evidente. Internat intr-un spital pentru interventia chirurgicala ce se impunea fara intarziere, Bazu Cantacuzino moare pe masa de operatie la 26 mai 1958, la varsta de 52 de ani. Va fi inmormantat la un cimitir din Madrid, departe de tara careia ii adusese mari servicii, atat pe timp de pace, cat si de razboi.
Bibliografie
1, Maria, Regina Romaniei. Povestea vietii mele, volumul III, Editura Eminescu, Bucuresti, 1991
2. Cella Delavrancea, Dintr-un secol de viata, Editura Eminescu, Bucuresti, 1988
3. serban Constantinescu, Aviatori romani participanti la luptele din anii 1916-1918 si 1941-1945, Muzeul National de Istorie a Romaniei, Bucuresti, 1995
4. Sorin Geacu, Constantin Matei, Ion Alexandrescu, Victor Simion, Nicolae Uzuna, Monografia comunei Jilavele (Ialomita), Editura Prahova, Ploiesti, 1997
5. Julian Oller, Recuperand memoria istoriei: Constantin "Bazu" Cantacuzino, Articol tradus din limba spaniola, Madrid, 2006
