O binevenita coincidenta a facut sa vada lumina tiparului, aproape simultan, doua incitante carti de istorie bisericeasca*. Ambele se ocupa de anii „primului deceniu comunist”, una dintre ele, cea aparuta cu un an in urma se opreste la sfarsitul anului 1947, cealalta continua investigatiile ceva mai departe. Este o perioada in care, asemenea tuturor componentelor vietii sociale, Biserica a cunoscut ea insasi probleme, conflicte, convulsii si provocari care au marcat-o timp de aproape o jumatate de veac.
Datorate unor autori laici („mireni”), beneficiind asadar de o libertate de expresie pe care un autor cleric nu si-o poate asuma, diferentiindu-se prin aceea ca una este scrisa de un tanar istoric contemporan, care n-a cunoscut epoca decat „din scris”, si „din auzite” in timp ce celalalt autor a trait-o, tinand un jurnal, in valtoarea evenimentelor, cartile se completeaza reciproc, isi raspund simfonic, memorialistul aducand faptului istoric un plus de autenticitate si culoare.
Este de la sine inteles ca protagonistul evenimentelor bisericesti cuprinse in rastimpul 1944-1947, „personajul luminos” cum il numeste un text promotional al cartii istoricului Cristian Vasile, probabil pentru a sugera un contrast, cu alte personaje, „neluminoase”, nu putea fi altul decat al doilea Patriarh al BOR Nicodim Munteanu (1864-1948, patriarh din 1939).
Acceptand ca aceasta caracterizare i se potriveste Patriarhului, desi respira, parca un aer de reductionism encomiastic, am putea adauga ca lumina „personajului” era atunci una crepusculara si ca mai nimerit ar fi fost sa se afirme ca a fost „luminos”, dar mai cu seama tragic. Mai bine decat putea sa-l vadeasca o investigatie istoriografica „la rece”, tragismul sau rezulta din ceea ce a observat si consemnat „diaristul”, nimeni altul decat fostul secretar particular al Patriarhului Miron, ramas in raporturi foarte apropiate cu mediile eclesiastice, ceea ce avea sa-i permita o „documentare” pertinenta, dublata de o privire malitios caustica, dar care nu ajunge, totusi, sa deformeze sau sa cosmetizeze realitatea, incat cititorul de astazi poate trage propriile sale concluzii.
In ce situatie se afla Patriarhul Nicodim, in conditiile schimbarii de regim de la 23 august 1944 si ale „sovietizarii” Romaniei?
In primul rand, confruntat cu un cler in deruta, in care incepuse sa se simta duh de razvratire si sa faca ravagii maniheismul ideologic comunist, in virtutea caruia „cine nu e cu noi este impotriva noastra”, societatea fiind ireductibil divizata in „democrati”, alias sustinatori ai regimului comunist si „reactionari” sai „fascisti” Ð marea masa a inaderentilor. A fost creata, dupa cum se stie, o „Uniune a Preotilor Democrati”. Pe de alta parte, alti aspiranti la acest tip de „democratie” din randul clerului ortodox se grabeau sa se inscrie in asa zisele „partide democratice”, de fapt cripto-comuniste, alcatuite din cei numiti pe atunci „tovarasi de drum”: Partidul National Popular (cel in care se inscrisesera si G. Calinescu, Andrei Otetea, D. Bagdasar), Partidul National Taranesc Ð fractiunea Anton Alexandrescu, „Frontul Plugarilor”. Se pare ca au existat cazuri (al profesorului de teologie, diacon N. Nicolaescu?) care s-ar fi inscris „direct” in Partidul Comunist.
Dintre acesti preoti si teologi „democrati” (C. Burducea, I. Vasca, Al. Ionescu, Iustin Moisescu Ð devenind inca de pe atunci posibil candidat la fotoliul de ministru al cultelor Ð Justinian Marina, teologii sibieni Liviu Stan si Spiridon Candea) s-au recrutat personalitatile bisericesti din plan secund, dar foarte active in epoca, unele dintre ele incheindu-si cariera curand, altii izbutind sa si-o construiasca la superlativ, in anii urmatori. Acestia devenisera „curelele de transmisiune” dintre o parte a lumii bisericesti si reprezentantii de frunte ai puterii. Dintre care, cel mai cautat si mai”eficient” in a rezolva problemele „in spirit revolutionar” devenise inca de pe atunci eternul „expert” in „problemele cultelor”, Emil Bodnaras. Foarte intreprinzator si foarte interesat de aceste probleme se arata insusi Gh. Gheorghiu-Dej care, la o adunare electorala a clerului bucurestean, tinuta cu cateva zile inainte de „alegerile” din noiembrie 1946 spunea: „Biserica este o forta spirituala care trebuie pusa in slujba intereselor nationale ale poporului” (Cuvantarea in care se afla aceasta afirmatie, nu este de gasit in „Operele” liderului comunist).
Ce atitudine avea sa adopte Patriarhul Nicodim, confruntat cu aceste tendinte?
Evident, nu le-a incurajat, dar nici nu le-a condamnat decat in surdina. Cu putin timp inainte de Congresul Preotilor din 16-17 oct. 1945 devenit ad-hoc Congresul Tuturor Cultelor, Patriarhul avea sa declare in fata unui comitet sinodal. „Treaba lor! Nu ma bag! Nu ma priveste!”. Dupa ce spusese initial ca „nu se baga”, intre timp se va razgandi, aparand la una din sedintele Congresului si rostind un salut conventional. Trebuie remarcat insa ca pentru participarea la acest congres se reusise capacitarea unor importante personalitati din randul confesiunilor ne-ortodoxe: pastorul Wurmbrandt, sef-rabinul Al. Safran, episcopul greco-catolic Vasile Aftenie.
In conditiile in care disciplina bisericeasca incepuse sa lase de dorit, profilandu-se din ce in ce mai amenintator pericolul aservirii Bisericii de catre Statul asa-zis „democrat popular”, Patriarhul era indreptatit sa apeleze la autoritatea Sinodului, sa gaseasca sprijin din partea acestuia. Din pacate, Sinodul ajunsese sa nu mai functioneze, sedintele supremului for bisericesc se tineau la mari intervale de timp, dovedindu-se ineficiente. In plus, printre sinodali se aflau „potrivnici care ii faceau Patriarhului o puternica opozitie”, unul dintre ei fiind unicul mitropolit ramas efectiv in activitate, Nicolae Balan. Patriarhul nu mai putea conta pe sprijinul Mitropolitului Moldovei, Irineu Mihalcescu, timorat de o virulenta campanie de presa, defaimatoare, care avea sa-l determine in cele din urma, „sa-si dea demisia”. Un alt adversar redutabil era Mitropolitul Nifon Criveanu, convins ca Patriarhul fusese cel ce pusese la cale desfiintarea (dovedita vremelnica) a Mitropoliei Olteniei al carei „intaistatator” fusese. Mitropolitul face memorii dupa memorii, interventii dupa interventii. Memorialistul consemneaza o declaratie care i-ar fi fost facuta chiar de mitropolit care obtinuse o audienta la Emil Bodnaras si, ii prezentase acestuia „un scurt istoric al drepturilor pe care le are Mitropolia Olteniei la existenta, exprimandu-si totodata nedumerirea si indignarea ca „in tara aceasta nu se gaseste o persoana care sa-l puna la respect pe acest patriarh, care face, impreuna cu camarila sa, ce vrea in Biserica”, Bodnaras a „luat act” promitandu-i ca situatia „se va rezolva curand”.
Cautandu-i-se mereu punctele din care putea fi atacat, Patriarhului incepuse sa i se reproseze, cu unele menajamente, dar si direct, ca intretine o „camarila”, ca se lasa influentat de „paladinii” sai, printre cei amintiti mai des fiind profesorul si istoricul de arta I.D. Stefanescu, cu trecere si la Palat, intrucat fusese profesor la clasa Regelui Mihai. Nu era privita cu ochi buni nici insistenta cu care Patriarhul si-l dorea hirotoniit episcop vicar pe arhimandritul Vasile Vasilache, staretul Manastirii Antim.
Incepuse sa se vorbeasca din ce in ce mai staruitor despre o iminenta retragere la manastire a sefului Bisericii. Una in care inclina probabil sa creada si sa si-o doreasca el insusi, alternand din ce in ce mai mult timpul petrecut la Bucuresti cu lungi perioade de sedere la Manastirea Neamt, unde se spunea ca isi trimisese deja o parte din bagaje. Se cunostea ca Nicodim mai renuntase o data la scaunul de episcop „eparhiot”, plecand de la Husi, tot la Neamt si se astepta acum sa repete gestul. Se faceau pronosticuri asupra „succesorului”, unii aspiranti – intrucat cel ce avea sa-i urmeze nu era singurul – incercand sa faca interventii pe la „marimile” vremii, cautand sa castige bunavointa autoritatilor seculare. Se pare ca Patriarhul Nicodim ar fi dorit sa-i urmeze in scaun Episcopul Argesului, Iosif Gafton, dar ca pana la urma agrease si „solutia” care s-a dovedit „fezabila”.
In ciuda acestei necurmate stari de provizorat Patriarhul continua, intr-o anumita masura sa-si exercite atributiile pastorale si protocolare, fiind preocupat de un modus vivendi cu autoritatile si cu ocupantii rusi. Participa impreuna cu Regele Mihai si cu reprezentantii guvernului la festivitatile prilejuite de revenirea autoritatilor romanesti in teritoriul care fusese cedat prin Dictatul de la Viena, „prezideaza” liturgic slujba de tarnosire a Catedralei de la Timisoara. La randul lor autoritatile statului nu-si doreau „o greva patriarhala”, fiind dispuse sa-i tolereze ceea ce unii incepusera sa numeasca „extravagantele” Patriarhului, acceptand ideea ca este un om de care din punctul lor de vedere te puteai astepta la orice. Petru Groza, Gh.Gheorghiu-Dej, Lucretiu Patrascanu erau invitati deseori la dejun sau dineu la Patriarhie. Ca si ambasadorul sovietic Serghei Kavtaradze, sau generalul Susaikov, reprezentantul Comisiei Aliate (Sovietice) de Control. Cu prilejul uneia dintre aceste intrevederi Kavtaradze doneaza Patriarhiei… doua camioane de productie americana. In aceeasi perioada Patriarhul cultiva relatii si cu reprezentantii puterilor occidentale si ai Sf.Scaun, primind vizita nuntiului papal, ducandu-se el insusi la Nuntiatura. Desi relatiile cu autoritatile comuniste pareau bune, daca nu chiar excelente, Patriarhul nu pregeta sa le trimita „mesaje”, care le vor fi dat de gandit si care vor fi acutizat problema debarasarii de acest personaj „incomod”. Dupa ce a oficiat traditionalul Te Deum cu prilejul zilei de 14 Ianuarie – Unirea Principatelor, Patriarhul se retrage in altar indemandu-i si pe ceilalti clerici sa o faca. Era refuzul sau de a nu se afla printre inaltele oficialitati pe treptele catedralei, cand dupa defilarea „companiei de onoare” se obisnuia sa se faca o fotografie de grup pe care o publicau a doua zi unele ziare.
Putin cate putin, cat timp va mai desfasura activitati publice, Patriarhul incepe sa practice in raport cu autoritatile statului, dar mai cu seama fata de Biserica ruseasca, o atitudine de joviala sfidare, „extravagantele” sale tinand seama de consecintele care le puteau succede, parand uneori acte de „curaj nebunesc” sau „nebunii intru Hristos”, in sensul atribuit acestei sintagme de Apostolul Pavel si de hagiografia crestina ortodoxa. Ajuns, in cele din urma, la Moscova, dupa nenumarate ezitari si dupa ce primise amenintari ultimative de la autoritatile laice, Patriarhul evita sa liturghiseasca impreuna cu „partea ruseasca”, ramanand obstinat in aceasta decizie. („Nu slujesc cu astia!”) pana cand preotul I.Vasca, devenit „politrucul” delegatiei il someaza in termeni categorici: „Va rog sa slujiti, Inalt Prea Sfinte, ca altfel va las aici si plec!” Dupa care, Patriarhul accepta sa fie imbracat in odajdii si sa se alature soborului slujitor. Ceea ce n-a mai facut cand Patriarhul Alexie i-a intors vizita la Bucuresti. Duminica 1 iunie 1947 cand ambii patriarhi ar fi trebuit sa „liturgheasca” in Catedrala patriarhala, Nicodin, desi se stia ca ii placea foarte mult sa slujeasca si cultiva postul liturgic, il imputernicise sa-i tina locul pe… fostul Mitropolit al Basarabiei, Efrem Enacescu, in timp ce dansul doar asista in strana patriarhala. Enorma gafa de protocol, ca si cum, ducandu-se acum la Moscova, Patriarhul Teoctist l-ar lua cu sine pe actualul Mitropolit al Basarabiei, Petru. Tot atunci are loc celebra scena care i-a siderat si ingrozit pe cei aflati de fata. Cand Patriarhul Alexie demonstra urgenta si oportunitatea unui Sinod Panortodox la Moscova, Patriarhul nostru „gafeaza” din nou, exclamand in auzul tuturor, in dulce grai moldovenesc „Da', deci la Moscova?” In aceeasi clipa, noteaza autorul jurnalului, Emil Bodnaras se pleca la urechea unui vecin si razand, ii sopteste ceva. Interpretarea: „Lasa Inalt Prea Sfinte, nu te teme ca nu mai ajungi sa participi la acest sinod, indiferent unde s-ar tine el”. Peste cateva zile, cand Patriarhul Alexie inca nu parasise Romania fiind „preluat” de Mitropolitul Nicolae Balan care il va „itinera” prin eparhia sa, Patriarhul se retrage la Manastirea Neamt, de unde va reveni, grav bolnav, spre sfarsitul anului. Nu va mai participa la nici o activitate publica. Alegerile de ierarhi din 18 noiembrie 1947 in urma carora vor deveni titulari de eparhii Justinian Marina – Mitropolit la Iasi – Firmilian Marin – arhiepiscop la Craiova si Sebastian Rusan – episcop la Sighet, vor fi prezidate de Mitropolitul Nicolae Balan.
Inca din iunie, „starea sanatatii Patriarhului inspira serioase ingrijorari”. In septembrie, „nu mai putea parasi patul, iar hrana lui consta numai din injectii”. La 1 decembrie 1947, cand Primul-ministru Dr.Petru Groza, insotit de Stanciu Stoian, ministrul Cultelor, se duc sa-l vada pe Patriarh, Petroniu, secretarul acestuia, le spune ca seful Bisericii nu poate sa-i primeasca. Memorialistul se arata a sti de ce, descriindu-ne situatia intr-o pagina cutremuratoare.
Patriarhul intrase intr-o lunga si chinuitoare agonie care se va sfarsi de-abia la 27 februarie 1948 cand va trece la Domnul. Pe 31 decembrie, la auzul vestii ca Regele abdicase, mai are puterea sa murmure printre lacrimi: „Daca el a plecat, eu nu mai am nici un rost…” O „replica” de final de tragedie.
De obicei, cartile de cult si textele hagiografice consacra in formul lapidare „meritele” sfintilor. Fara sa stim sau sa ne lansam in presupuneri daca Patriarhul Nicodim s-a invrednicit sau se va invrednici vreodata de sfintenie, ne-am gandit ce formula lapidara i-ar putea cuprinde viata si „lucrarea”. I s-ar potrivi, poate, cea atribuita Dreptului Iov: mult (sau indelung) patimitorul, Nicodim Patriarhul…
*. Cristian Vasile: Biserica Ortodoxa Romana in primul deceniu comunist. Ed.Curtea Veche. Buc.2005;
Dudu Velicu: Biserica Ortodoxa in perioada sovietizarii Romaniei. Insemnari zilnice1945-1947, Arhivele Nationale ale Romaniei Bucuresti 2004
