Proeuropeanul Emmanuel Macron și ultranaționalista Marine Le Pen joacă finala pentru funcția de președinte al Franței. Primele pagini ale cotidianelor franceze titrează: „Dreapta K.O.“ (ziarul de dreapta „Le Figaro“), gazeta de stânga „Libération“ publică o fotografie cu Macron cu supratitlul „Într-un marș“. „Niciodată!“, exclamă ziarul comunist „L’Humanité“, cu o fotografie a lui Marine Le Pen. Doar „La Croix“, cotidianul catolic, e mai neutru: „Noile fețe ale Franței“.
Emmanuel Macron a demisionat în urmă cu doi ani din guvernul francez pentru a înființa mișcarea „En Marche!“, „nici de dreapta, nici de stânga“. În România e mult mai cunoscut de către șoferi, datorită introducerii în Hexagon a salariului minim în transporturi, prin legea care-i poartă numele.
Amândoi candidații au scos din cursă reprezentanții dreptei și ai stângii, ceea ce nu s-a mai întâmplat de aproape jumătate de secol de la înființarea celei de-a V-a Republici.
Cum a fost posibil?
Gaullistul François Fillon, reprezentantul dreptei franceze, cosmopolite, tradiționale, a fost lider în topul încrederii francezilor până la fabricarea dosarului penal cu privire la angajarea soției și a fiicei. Legea franceză permite acest lucru. Nu mai contează că justiția probabil îl va scoate nevinovat. Crima a fost comisă. Serviciile secrete l-au asasinat politic. „Portativul cu Penalul“ nu e nou. E foarte cunoscut nu numai în Spania „indignaților“, când mișcarea progresistă Podemos a ținut regatul un an și jumătate fără guvern, țipând ba că dreapta e penală, ba că stânga.
Luna #rezist de la București a internaționalizat silogismul: „Ești penal. Cineva nu te place. Nu poți câștiga“.
Prin uciderea politică a lui Fillon cu stiletul globalist „corupția ucide“, sistemul l-a instalat deja pe Emmanuel Macron în post de favorit pentru Élysée. Aici mă refer la acel sistem deplin conspirat care studiază psihologia maselor, declarațiile liderilor și asigură tensiunea și frecvența de rezonanță pentru candidatul potrivit și agreat.
Posibil ca luările de poziție în favoarea lui Putin formulate de candidatul gaullist să fi înspăimântat atât de mult stăpânul peșterii, încât liderul dreptei a devenit nefrecventabil.
Poate fi pus în discuție și interesul Bruxelles-ului pentru stabilitate și unitate.
Emmanuel Macron s-a pronunțat cel mai evident pentru conservarea instituțională a UE, fiind suporter însă al unității „în două viteze“. Frexit-ul, anunțat de Le Pen, a turat și mai mult motoarele sistemului în favoarea lui Macron, a candidatului independent agreat de francezi. El, de fapt, are profilul asemănător metropolitanului francez de azi: corporatist, fără prejudecățile familiei tradiționale, cu o viață amoroasă tipic franceză, politicos, empatic ca Trudeau, subțirel și bine îngrijit ca Mitterrand, înțelegător cu minoritarii, puțin liberal și tot așa puțin antirus și antiamerican, cât să le convină francezilor progresiști.
Profilul său a fost bine studiat înainte de stăpânii inelelor. O Franță puternică, o renaștere a spiritului imperial nu ar fi convenit nici SUA, nici Germaniei.
Marine Le Pen a obținut sub 5% din voturile parizienilor. Un studiu publicat recent arată că raza ariei sale de încredere crește direct proporțional cu distanța față de centru.
Chiar dacă unii vorbesc despre o victorie zdrobitoare a lui Macron, lupta nu e încheiată. România a mai trecut printr-o sperietoare asemănătoare cu Vadim Tudor, cotat de unele instituții chiar deasupra liderului stângii, Ion Iliescu, un comunist reșapat. De teamă, mulți l-au votat pe Ion Iliescu. Continui să cred și astăzi că sistemul a scos bufnița C.V. Tudor pentru a-l scoate pe Mugur Isărescu, candidatul Convenției Democratice, la funcția de președinte. Macron, ca să fim o țâră răi, are bufnița în spatele său.
Macron nu e nici cal, nici măgar. „Comme ci, comme ça“. „Fele viz, fele bor“, cum ar zice honvedul de la noi.
Alegerile din Franța au arătat că partidele tradiționale nu prea mai au suflu electoral. Că doctrinele consacrate nu mai prind la public. Nu mai au putere de seducție. Votanții sunt seduși de profile cu aură de independență, personalități nu suficient de puternice, nici insuficient de naive, astfel încât se constituie premisele unei noi paradigme. Asta nu înseamnă sfârșitul doctrinelor, ci doar o preavizare că tradiționalismul cazon bisericos, naționalismul de cazarmă nu mai sunt gustate de electorat.
Oamenii normali preferă candidați normali, ca ei. Și de aici tot schepsisul regândirii viitoarelor strategii politice și de campanie.
Și britanicii se pregătesc de alegeri parlamentare. Dacă Angela Merkel va fi detronată din tronul cancelăresc de Martin Schulz e semn că se schimbă roata lumii.
