Sentimente de optimism și încredere în economie m-au determinat, acum vreo doi ani, să renovez un apartament. Dacă ați trecut prin această experiență sau ați construit ceva, sau dacă doar ați vrut să schimbați nu știu ce țeavă la chiuvetă, cu siguranță v-ați lovit de același lucru: lipsa muncitorilor.
Și acum am mici coșmaruri când mă gândesc la prețurile cerute de primele patru echipe; ar fi trebuit să muncesc multe, multe luni numai pentru a plăti manopera echipei, formată din doi oameni. Echipă care, dacă ar fi muncit în ritm normal, ar fi terminat lucrarea într-o singură lună. Cu alte cuvinte, ar fi câștigat câteva mii de euro, mai bine decât un european din Vestul atât de îndepărtat. Am întâlnit chiar un domn care mi-a cerut un avans de 60% din manoperă, condiție sine qua non. Altul s-a supărat când am renunțat să mai zugrăvesc una dintre camere, mai nouă. Mi-a cerut exact același preț și cu acea cameră, și fără.
Povestea s-a repetat atunci când am avut nevoie de un tâmplar, de exemplu. Cuvântul „tâmplar“ ar trebui să figureze în dicționar la rarități; vorbim de o specie care există, dar e foarte greu de găsit, trebuie să ai relații, să fii inclus într-un cerc restrâns de cunoscători, să fii recomandat. Când în sfârșit l-am găsit, n-am mai făcut nazuri nici în ceea ce privește prețul (măsura a fost tot de câteva salarii lunare normale, pentru câteva zile de muncă), nici în ceea ce privește lipsa oricărui tip de factură sau garanție ori a timpului de livrare. C-așa-i în economia de piață, cum ar spune Toma Caragiu. Se cere, dar nu se oferă îndeajuns, deci cel care oferă pune condițiile.
Mă întorc la renovat. Am găsit o echipă care a calculat un preț corect, adică un preț unitar pe suprafață, pe care l-a înmulțit la suprafața propriu-zisă. O echipă cu care am lucrat folosind mult telefonul mobil, grafice de calcul, fotografii trimise instant din magazine în care căutam produsele. Niște tineri care câștigau mult, mult peste ce și-ar putea imagina mulți absolvenți de facultate.
Din păcate, sistemul de învățământ a fost făcut țăndări, praf și pulbere. Desființarea școlilor profesionale ne-a transformat pe toți într-o țară de șomeri cu diplome. Să muncești pentru un salariu a ajuns opusul virtuții, banala zicală care spune că munca e brățară de aur a fost înlocuită cumva, în mentalul colectiv, cu ceva de genul „tunurile, șmenul și manevrele sunt o cale către o viață mai bună“. Am întâlnit tineri pentru care munca, orice fel de muncă, era detestabilă; calea de a reuși în viață era, pentru ei, cea pe care o văzuseră la falsele vedete de la televizor.
Și cum să nu fie așa, dacă oameni care nu au muncit aproape niciodată sau care au muncit numai la stat, pe salarii mici, își ridică imperii fără ca nimeni să-i întrebe nimic? Avem președinți de partid bogați ca niște lideri de stat africani care nu se mai lasă duși de la putere, primari cu vile ca la Hollywood, ascunse pe numele soacrelor (cu nici 4.000 de lei salariu, cât avea un primar până mai ieri, nu îți poți cumpăra liniștit nici un apartament decent), politicieni care au făcut facultatea la 40 de ani, ca să bifeze un pas înainte pe scara socială, și care prin mită și șantaj au ajuns milionari în euro.
În aceste condiții, nu este de mirare că, de exemplu, într-o comună din Constanța, investitorii în agricultură se dau de ceasul morții să angajeze tractoriști, cărora, în timpul campaniilor, le oferă salarii de 5.000 de lei. Cu greu au fost convinși 30 de părinți să-și lase copiii să urmeze cursurile unei școli profesionale. Nu e de mirare nici că șantierele navale din Constanța se rugau de tinerii din sate să vină să muncească, le ofereau salarii bune, cazare și masă, dar și posibilitatea, nedeclarată, de a pleca peste hotare, pe salarii și mai mari.
O caravană străbătea colbul satelor dobrogene, dar în zadar.
A fost nevoie să se aducă muncitori din Asia, cu tot cu bucătari, pentru că românii neaoși nu doreau să muncească.
Am mai găsit un exemplu pe care nu pot să-l înțeleg. În Constanța există un fenomen: se fură gunoiul. Găști bine puse la punct merg la ghene și culeg PET-urile, pe care apoi le valorifică. Firma de salubritate a vrut să-i angajeze; e nevoie oricând de forță de muncă. Le-a oferit salariu pe carte de muncă, având toate beneficiile incluse. Niciunul nu a vrut să se angajeze.
Școlile profesionale au fost reînființate; din acest an funcționează și școlile profesionale în sistem dual, o formă îmbunătățită. România rămâne însă țara unde tinerii fie vor să fie absolvenți de facultate (deși diploma e o simplă bucată de hârtie), fie nu vor, pur și simplu, să muncească.
Există studii care arată că doar 20% din tinerii români se înscriu la școala profesională; în Germania ponderea este de 70%.
Una dintre explicații a fost găsită în urma unui studiu realizat, în urmă cu patru ani, de o echipă coordonată de profesorul Dan David de la Universitatea „Babeş-Bolyai“. Aceasta a ajuns la concluzia că românii văd munca drept „mijloc de emancipare socială, neavând valoare intrinsecă, precum se întâmplă la alte popoare. De exemplu, la japonezi sau la chinezi există o etică intrinsecă a muncii. Dacă s-au angajat să facă un anumit lucru, îl fac cât de bine pot, indiferent de plată. La români, scopul muncii este de a evolua pe scara socială“.
Din păcate, sistemul de învățământ se poate adapta și modifica mai ușor decât mentalitatea.
