“Legea învăţământului primar impune comunelor sarcina de a clădi şi întreţine localurile şcoalelor primare. Experienţa a dovedit însă că comunele, lăsate la propriile lor mijloace, n-au putut sau n-au voit să satisfacă în măsura cuvenită nevoile învăţământului primar şi ale culturii poporului. Numai jumătate din şcoli posedă localuri proprii în stare bună şi mulţumitoare, pe când cealaltă jumătate este instalată în clădiri neîncăpătoare şi neigienice. Întreţinerea localurilor lasă apoi foarte mult de dorit”.
Vă sună cunoscut, nu-i aşa? Şcoli în paragină. Mai ales cele din mediul rural. Cu toaleta-n spatele curţii. Şcoli cu zidurile mâncate de vreme şi cu acoperişurile ciuruite. Unde nu există instalaţii de încălzire, ci doar sobe anemice. Dacă vrei să te speli pe mâini, o faci la fântâna de pe uliţă. Dar ce spun doar de mediul rural? La fel e şi-n oraşe, cu precădere cele mici. Peste tot autorităţile locale se plâng că n-au bani pentru a gestiona ceva ce le obligă, în conformitate cu legea – să administreze spaţiile destinate învăţământului. Să asigure reparaţiile capitate şi curente ale şcolilor, material didactic şi mobilier. Tot ceea ce este necesar pentru ca profesorii şi elevii să aibă condiţii civilizate. Pentru educaţie. Unde se întorc copiii noştri acum? În aceeaşi mizerie pe care au lăsat-o la finele anului şcolar trecut.
Vă întrebaţi probabil al cui e citatul de la începutul acestui material. Nu vă gândiţi la vreun politician sau analist din ziua de azi. Sunt cuvinte rostite in anul 1919. Care aparţin nimănui altcuiva decât Regelui Ferdinand I al României. Iata starea invatamantului romanesc de atunci, descrisa atat de clar de Rege. Similara cu cea de azi. Ceva totusi diferentiaza Romania anului 1919, fata de cea din 2013.
Autorităţile române n-au stat cu mâna-n sân, in urma cu 94 de ani, neputincioase în faţa dezastrului în care se zbătea sistemul educaţional. Ci au trecut la fapte. Au căutat şi au găsit soluţii. Pe termen lung. Dovedind viziune şi curaj. Nu ştiu dacă ideile de atunci ar putea fi valabile azi. Dar cu siguranţă că acum putem lua exemplul acelor vremuri, măcar în privinţa hotărârii de-a ne schimba destinul. Din temelii.
E drept ca in 1919 abia iesisem dintr-un razboi care ne-a provocat mari pierderi materiale. Vorbind insa doar despre scoli, in cazul de fata, putem spune ca in urma cu aproape un secol doar bombele pusesera la pamant multe din cladirile cu destinatie educativa. Gandindu-ne insa la felul in care arata majoritatea scolilor din Romania anului 2013, se poate trage concluzia ca indolenta autoritatilor centrale si locale din ultimii 24 de ani s-a dovedit cel putin la fel de nociva ca si obuzele…
Să vedem ce-a făcut statul român în 1919. văzând că primăriile, singure, nu sunt în stare să aibă grijă sau uneori chiar nu vor să se ocupe de şcoli. Bucureştiul decide ca toată societatea românească să se ocupe de acest subiect. Apare, în data de 24 iulie, Legea privind organizarea comitetelor şcolare. Ce erau aceste comitete? Nişte entităţi formate în fiecare localitate, mai mică sau mai mare, din ţară, cu scopul de-a colecta bani din toate sursele care vor fi indicate de actul normativ. Din comitete fac parte reprezentanţii autorităţilor locale, ai corpului profesoral, bisericii, părinţilor elevilor, dar şi reprezentanţi ai diverselor instituţii de stat sau private din localităţile respective. Se punea astfel accentul pe ideea că şcoala trebuie să fie responsabilitatea tuturor cetăţenilor comunităţii.
Ce prevedea acea lege din 1919? Fiecare localitate trebuia să asigure 14% din bugetul său anual către propriile şcoli. Dacă la finele anului se constata un surplus la bugetul local, 14% din excedent mergea tot către şcoli. Firmele, la rândul lor, sunt obligate să verse o treime din venituri spre aceeaşi destinaţie – şcoala. Băncile vin şi ele cu propria contribuţie. Instituţiile statului nu mai varsă toate încasările către bugetul central, ci opresc o parte însemnată pentru şcoli. Cetăţenii sunt îndemnaţi să doneze bani în acelaşi nobil scop. Atenţie însă, banii nu sunt gestionaţi de primării. Utilizarea lor e decisă de comitele locale. Comitete urmăresc felul în care e cheltuit până şi ultimul leu, atunci când vine vorba de construirea de şcoli noi, reparaţii capitale în cele vechi, dotarea cu toate cele necesare, din punct de vedere material.
Asta e diferenţa majoră între România lui 1919 şi cea din 2013. Atunci s-a făcut ceva pentru binele şcolii. Al elevilor. Al profesorilor. Azi ce se face?!…
