Mitomanul fără memorie

De la minciunile aparent inocente până la cele grandioase, de o gravitate care oriunde în lume i-ar aduce plecarea din viaţa politică, Ponta nu ratează nimic.

„Îţi trebuie memorie bună după ce ai min­ţit“, spunea Corneille. Asta doar dacă îţi pa­să că vei fi prins cu minciuna, dacă mai ai vreun rest de onorabilitate şi te interesează ce cred alţii despre tine. Dacă nu ai con­vin­gerea că poţi să-i minţi pe toţi tot timpul şi nimic nu ţi se va întâmpla. E cazul lui Vic­tor Ponta. Te ciupeşti auzindu-l. E mi­to­man, iar asta e o boală, nu o etichetă pusă de Bă­sescu sau de adversari. Dacă era tratată din copilarie, poate mai era vreo şansă. Dar n-a fost. Funcţia de premier i-a facilitat ma­tu­ri­zarea, a cronicizat-o. La trei cuvinte, Ponta toarnă câte-o minciună, „minte cum res­pi­ră“, aşa cum i se tot spune. Când e prins, cum i s-a întâmplat în conferinţa de presă de vineri de la guvern, încearcă să scape cu câte o obrăznicie.

Trebuie să admitem că România s-a pro­cop­sit în 25 de ani cu tot soiul de politicieni: co­rupţi, şmecheri de cartier, oportunişti gre­ţoşi (majoritatea), grobieni, indivizi cu un caracter cât măzărichea sau de un ego­ism feroce, laşi etc. Evident, mincinoşii n-au lipsit, dar lor li s-a găsit mereu scuza că aşa-i în politică, mai şi minţi când „in­te­resul naţional“ o cere. Totuşi, e prima oară când într-o funcţie atât de importantă ajun­ge un mitoman sadea. E un lucru extrem de periculos, pentru că doar cei bine in­for­maţi, cei care urmăresc lucrurile în evoluţia lor îşi pot da seama de gravitatea şi am­ploarea fenomenului. Majoritatea populaţiei se simte şi ea minţită, dar doar în raport cu promisiunile făcute de USL în cursa pentru câştigarea puterii. Nu face diferenţa între acest tip de minciună, intrată deja în tra­diţie şi care trezeşte revolte mai degrabă de ordin abstract – până la urmă care partid a respectat promisiunile electorale şi nu a înşelat aşteptările?-, şi minciuna zilnică, spon­tană sau premeditată. Una e să minţi electoral şi alta în legătură cu actele şi mă­su­rile guvernului. Una e să te aperi prin min­­ciună, cazul plagiatului, şi cu totul alta să minţi fără să clipeşti despre alţii, despre acte ale instituţiilor statului sau să prezinţi falsuri drept adevăruri şi să răstălmăceşti decizii ale justiţiei şi Curţii Constituţionale. De la minciunile aparent inocente până la cele grandioase, de o gravitate care oriunde în lume i-ar aduce plecarea din viaţa po­li­tică, Ponta nu ratează nimic.

Citeşte continuarea articolului în Revista 22.