Acum nu foarte mult timp, autismul era una dintre afecţiunile cele mai rar întâlnite, apărând doar la unul din 2.000-5.000 de copii. Această situaţie s-a schimbat dramatic o dată cu publicarea în 1994 a manualului DSM IV (manualul folosit peste tot în lume pentru stabilirea diagnosticelor psihiatrice). Foarte repede, incidenţa autismului a crescut până la aproximativ 1 la 100. Iar un studiu de masă făcut în Coreea de Sud a raportat recent încă un salt la o incidenţă de 1 la 38 – un procent fantastic de 3% din populaţia ţării a fost astfel etichetat drept autist. Ce cauzează această epidemie şi încotro ne îndreptăm?
Reacţia naturală la orice epidemie e panica. Părinţii se tem acum că orice întârziere în vorbire ori socializare prevesteşte autismul. Cuplurile fără copii se decid să nu mai facă deloc. Părinţii de copii cu autism sunt disperaţi şi decişi să determine cauza bolii.
Teoria vaccinului, formulată de medicul britanic Andrew Wakefield, a devenit foarte populară în rândul părinţilor, iar mulţi dintre ei au început să refuze vaccinarea copiilor (supunând astfel propriii copii şi pe cei ai altora riscului unor îmbolnăviri perfect evitabile, uneori grave). Vaccinarea părea o cauză plauzibilă, dată fiind corelaţia fortuită dintre momentul injecţiei şi cel al declanşării simptomelor. Studiile lui Wakefield au fost între timp discreditate temeinic, fiind considerate incorecte şi necinstite din punct de vedere ştiinţific. Dar frica de autism e atât de mare, iar reacţiile atât de iraţionale, încât în unele cercuri Wakefield continuă să fie adulat ca un fals profet.
Alţi factori trebuie să se afle în spatele acestei creşteri abrupte a incidenţei diagnosticului. Înainte de DSM IV, autismul era una dintre afecţiuni-le cele mai strict şi clar delimitate. Era nevoie ca simptomele să înceapă înainte de vârsta de 3 ani şi să cuprindă o combi-na-ţie manifestă şi inconfundabilă între deficienţe lingvistice severe, incapacitate de relaţionare socială şi limitare a preo-cupă-ri-lor la un set foarte restrâns de comportamente stereotipe. Când am pregătit DSM IV, am decis să adăugăm o nouă categorie, care descrie o formă mai blândă a autismului (şi de aceea mult mai greu de definit şi distins), anume Sindromul Asperger. Acest lucru ni s-a părut necesar, fiindcă unii copii (relativ pu-ţini, totuşi) aveau o dezvoltare mai mult sau mai puţin normală a limbajului, dar manifestau dificultăţi grave sociale şi de comportament. Ştiam că Sindromul Asperger va tripla probabil inci-den-ţa autismului până la aproape un caz la 500-1.000 de copii, dar asta nu explică noua rată de 1 la 38.
O a doua posibilă explicaţie pentru explozia de autism este că acum sunt diagnosticate mai precis unele cazuri care înainte scăpau încadrării corecte. E şi acesta probabil un factor, dar din nou, e unul minor.
Poate că o toxină din mediu produce o epidemie de autism. Aceasta a fost cea mai răspândită teorie, dar şi aici avem, în cel mai bun caz, de-a face cu un factor minor. Nu a existat nici o modificare substanţială a mediului, care să explice creşterea explozivă a incidenţei. Acest fapt nu contrazice total un vector de mediu, dar face ca probabilitatea efectului să fie redusă – cu atât mai mult cu cât există o explicaţie de departe mai plauzibilă.
Cea mai probabilă cauză este că autismul a devenit o afecţiune la modă – un diagnostic în vogă. Odinioară rar şi inconfundabil, termenul e utilizat acum cu mare lejeritate pentru a descrie oameni care nu satis-fac criteriile stricte stabilite de DSM IV. Autismul acoperă acum o arie mare, cuprinzând probleme mult mai puţin grave, anterior fie deloc diagnosticate, fie etichetate altfel. Autismul nu mai e privit ca o afecţiune care incapacitează extrem o persoană, iar mulţi oameni creativi şi cu excentricităţi normale şi-au descoperit sinele interior autist.
Această trecere dramatică de la subdiagnosticare la supra-diagnosticare a fost alimentată de publicitatea la scară largă făcută bolii de grupurile de sprijin de pe internet şi de asociaţiile care reprezintă diverse interese şi de faptul că doar persoanele diagnosticate ca atare beneficiază de foarte scumpele servicii şcolare speciale. Studiul coreean, de exemplu, a fost finanţat de un grup de advocacy pentru autism, care abia îşi mai putea controla entuziasmul când a aflat de incidenţa ridicată descoperită.
Studiul din Coreea a pierdut din vedere distorsiunea tipică tuturor studiilor epidemiologice, care întotdeauna supraestimează ratele patologice prin includerea în categoria afecţiunii respective a unor simptome cu formă foarte uşoară, fără vreo semnificaţie clinică. E totalmente plauzibil ca 3% din populaţie să sufere de o urmă de autism, dar e totalmente improbabil ca atât de mulţi oameni să aibă simptome sufi-
cient de severe încât să justifice diagnosticul de autism. Incidenţa determinată de studiu ar trebui privită ca limită maximă superioară, nu ca reflectare acurată a incidenţei afecţiunii mentale propriu-zise.
Natura umană, afecţiunile neu-rologice şi bolile psihiatrice evoluează foarte lent – atunci când o fac. Toxinele de mediu nu apar de regulă din nimic, pentru a creşte incidenţa unei afecţiuni până la de 100 de ori faţă de cea de acum mai puţin de 20 de ani. Un scenariu mult mai probabil este că manualul DSM IV a dat autismului o nouă pondere prin cuprinderea unor forme mai blânde, care se apropie de extrem de populata limită a normalităţii. Apoi autismul a prins aripi pe fondul neclarităţii definiţiilor, conta-giu-nii din internet, dotării cu stimulente financiare şi interpretării naive a rezultatelor epidemiologice.
„Epidemia” de autism e programată să se extindă şi mai mult începând cu luna mai 2013, când va fi publicată noua ediţie a manualului pentru diagnosticare (DSM V). Definiţia unui „spectru autist” cuprinsă în DSM V, va arunca o plasă şi mai mare, în care se vor prinde mulţi oameni consideraţi astăzi normali sau încadraţi la alte afecţiuni. Simptomele lor nu se vor schimba – doar eticheta pusă acestora.
Dr. Allen Frances a fost preşedintele echipei de redactare a DSM IV.
Copyright: Project Syndicate, 2011. www.project-syndicate.org
