“Susţinem ideea că orice proiect care priveşte societatea trebuie să fie compatibil cu natura umană pentru a aduce beneficii”. Nu este din declaraţia de independenţă a Statelor Unite, este începutul unei analize privind reglementarea din sistemul financiar-bancar (“Sfârşitul reglementării şi ultimul reglementator”-Hotnews, 9 aprilie) aparţinând consilierului Guvernatorului BNR, Lucian Croitoru. Care este mesajul său? (mea culpa pentru simplificare)
1. Reglementarea sectorului financiar limitează libertatea de alegere şi este deci împotriva naturii umane. („Forţa care se naşte din dorinţa omului de a fi respectat -Thymos-ul la care se referea Platon-modelează reglementarea astfel încât aceasta să asigure transparenţa în sectorul finaciar, contabilitatea corectă a avuţiei şi minimizarea fraudei.Orice reglementare care nu asigură aceste cerinţe sau care este în exces limitează libertatea de alegere şi intră în conflict cu nevoia omului de a fi respectat. Pe termen lung, întărirea reglementării de tipul „comandă şi control” care se realizează în prezent se va dovedi ineficientă”). Altfel spus, dacă autorităţile vor ca prin reglementarea sectorului financiar să ajusteze cumva cererea la posibilităţile pe termen lung ale economiei, astfel încât bulele creditului, imobiliare sau bursiere să se umfle mai rar şi mai puţin, atentează la libertatea de alegere a electoratului, limitând-o.
2. Pieţele ar trebui să se regleze singure în interiorul ciclului comportament raţional-euforie-panică-comportament raţional iar intervenţia autorităţilor pentru reglementare şi control nu va elimina decât temporar riscurile supraîncălzirii anumitor segmente din mediul financiar („Această suscesiune repetabilă între raţiune-euforie-panică-raţiune permite pieţelor să se repare singure, nu pentru că o cer reglementatorii. În cel mai bun caz, reglementările cer pieţelor să facă ajustări în direcţii spre care pieţele s-ar fi îndreptat oricum”).
3.Chiar şi în contextul institurii reglementărilor, treptat vor apare presiuni tot mai mari (citeşte lobby din partea sectorului financiar-bancar, „cointeresare” a decidenţilor din politică) pentru eliminarea lor, presiuni ce vor avea, in final, câştig de cauză. („controalele stricte nu pot împiedica apariţia euforiei prin suprimarea libertăţii de alegere decât temporar, deorece îngrădirea libertăţii declanşează lupta pentru eliminarea controalelor. Această luptă a început la mijlocul anilor ’80 şi a rezultat în dereglementarea care a urmat până la izbucnirea crizei în 2007”)
Ce putem spune aici? Bancherii se visează din când în când trimişii lui Dumnezeu pe pământ. Boss-ul de la Goldman Sachs a spus-o aproape textual acum vreo 2 ani. Domnul Croitoru este mai modest, se limitează la apărarea naturii umane. Avem însă câteva obiecţii de ridicat.
1.Daca reglementarea încalcă dreptul la libera alegere, ce să spunem de salvarea băncilor din bani publici care s-a practicat pe scară largă în lume? Oare contribuabilul a fost întrebat daca e dispus sa plateasca prin taxe şi impozite pentru supravieţuirea celor care au practicat cu voioşie hazardul moral? Poate vroia să direcţioneze fonduri suplimentare spre educaţie şi sănătate nu spre bănci sau plata împrumuturilor destinate salvarii sectorului bancar? Nu i-am încălcat oare libertatea de alegere?
2.Pe linia menajării naturii umane şi libertăţii de alegere ar putea fi justificate o mulţime de chestii. Pornografia infantilă de pildă sau consumul de droguri. De ce să le interzicem dacă exista cerere şi dorinţa de a le alege? Ce scapă din vedere domnul Croitoru este ca libertatea mea de alegere n-ar trebui să afecteze viaţa celor de lângă mine, cu alte cuvinte libertatea lor de alegere. N-ar avea nimeni nimic cu cei ce înghit halucinogene dacă respectivii ar lenevi apoi zile intregi în pat râzând de mama focului; riscul ca un astfel de om „liber” să capete un comportament incontrolabil, punand în pericol viaţa şi integritatea altora e însă evident. La fel în cazul bulei creditului. Dacă cei care vor să se împrumute cu până la 70% din venituri nu m-ar afecta şi pe mine când spargerea bulelor imobiliare şi de creditare provoacă recesiune severă în economie, aş fi dispus să-i lăsăm să moară pe mâna lor. Or, cât timp programele de austeritate care au urmat după dilatarea deficitelor bugetare după salvarea băncilor ne afectează pe toţi, poate n-ar trebui să fim supăraţi dacă băncilor li se retează din aripi când vor sa ne inunde cu credite tocmai pe final de ciclu economic.
3.Daca doar pieţele ar trebui sa regleze ciclul raţiune-euforie-panică-raţiune, de ce n-au fost lăsate să cadă TOATE băncile cu probleme? Nu era o solutie în spiritul evoluţiei pietelor (vezi cotatiile bancilor din martie 2009)?. De ce li s-a permis să acceseze bani publici, linii de finanţare de la Fed, să adopte noi reguli de raportare prin care să-şi evalueze decent mizeriile de sub preş? Argumentul „too big to fail” are ceva în comun cu natura umană? Cu ideea de echitate, de justiţie socială? Ce ar spune Platon despre asta?
PS. „Experienţa României confirmă că întărirea unor reglementări în condiţiile liberalizării capitalului au rămas ineficiente (Isărescu 2009, pp. 346-360; Georgescu, 2011)” mai spune domnul Croitoru. Da, aşa e, am avut o bulă a creditului şi în condiţiile unor rezerve minime de 40% la valută. Dar dacă n-ar fi permis BNR ca, pe vârful bulei, în 2007, raportul dintre rata creditului şi veniturile lunare ale debitorilor să poată urca până la 70% (de la 33-40% anterior) poate n-am fi avut atâtea credite neperformante acum (cam 20% din total, peste 700.000 români cu restanţe).Câţi din cei care tremură să nu fie aruncaţi în stradă din casa pentru care nu mai pot plăti rate ar mai apăra liberatea de a alege un credit scump, cu clauze defavorabile şi într-o valută care să surclaseze în vremuri de criză leul?
