Reputatul profesor universitar, istoric, om politic şi scriitor constănţean Gheorghe Dumitraşcu, una dintre cele mai reprezentative personalităţi dobrogene, dezvăluie, într-un interviu pentru România liberă, ce au însemnat pentru români evenimentele din 1989. ” Dacă a fost o lovitură de stat? Păi este imposibil să nu fi fost”, spune el, franc.
Ce aţi făcut în timpul Revoluţiei?
G.D.: Fiecare individ are propriile mijloace de măsurare a unui fenomen revoluţionar. De pildă, pentru mine Revoluţia înseamnă acel 22 decembrie 1989, înainte de toate. Am primit un telefon de la ziarul Dobrogea Nouă, ziar al Comitetului Judeţean de Partid. Eram chemat de către o doamnă, pe care am văzut-o vânzând ziare acum, femeie bună la toate acolo, spunându-mi: “Tovarăşe profesor, vă rugăm să veniţi să faceţi un material pentru ceea ce se întâmplă”. Şi eu i-am spus: “Eu, în genere, sunt profesor de istorie modernă, pentru contemporană aveţi destui”. “Uitaţi-vă bine. Trebuie să veniţi dumneavoastră”, a insistat femeia.
Când să ies, vecina mea, profesoară de franceză, striga “Fuge câinele!”. Şi am văzut la televizorul vecinilor, în color, ce s-a întâmplat. Apoi am mers cu băiatul meu şi cumnatul meu spre Casa Albă (n.r. sediul primăriei). Ne-am oprit la sediul Miliţiei Municipale, unde nişte ţigani rupeau o maşină a Miliţiei, iar alţii vroiau să intre să ia maşinile Miliţiei. Am intrat în mijlocul lor şi le-am spus de ce rup maşina aia. Tipii ăia nu au primit prea bine discursul meu politic şi m-au cam înghesuit. M-au scos de acolo repede fiul şi cumnatul meu. Am plecat la Casa Albă. Acolo erau zeci de maşini. Era nebunia de pe lume. Pluteau în aer file arse. Dintre ele am recuperat câteva şi le am acum într-un dosar. Ieşeau oameni cu fel de fel de lucruri dinăuntru. Evident, Revoluţia înseamnă şi posibiltatea unui mare jaf. Peste geam se aruncau portrete. Am mers în faţă. Sus la balcon era o viermuială de nedescris. Fata mea, Lavinia, era acolo. Am rămas mut. Ce căuta fata mea acolo?
A doua zi, am mers din nou acolo, Lavinia din nou sus. Şi atunci m-am înarmat cu răbdare, am cumpărat nişte ziare. M-am întâlnit cu prietenul şi colegul meu Mircea Popovici de la Liceul Mircea cel Bătrân. Am luat-o pe Lavinia cu forţa. Adevărul e că îmi era şi frică. Pe 23 decembrie, seara, s-a adunat la mine fel de fel de lume. Pe 24 decembrie, pe la ora 4 dimineaţa, nişte pitricele în geam. Era Alex Mihalcea, profesor la Liceul Sanitar. Am coborât cu Lavinia şi cumnatul meu. Le-am spus că trebuie să mergem într-un singur loc unde este forţă şi anume la sediul divizia a 9 a infanterie, dincolo de pod, spre Mangalia. La pod ne opresc nişte gărzi. Ni s-a spus să mergem cu maşina de acolo pentru că se trage. De acolo am ajuns la Institutul de Marină. Nu am putut vorbi cu conducerea marinei însă am înţeles de la studenţi că se întâmplă ceva şi acolo.
V-aţi temut de ceva în timpul Revoluţiei?
G.D.: M-am temut pentru copiii mei. Pentru fata mea mai ales, care a fost cu mine. Apoi şi eu la un moment dat, când mă găseam la Institutul de Marină şi treceau în zbor maşini de toate felurile, m-am temut că în fond ar putea să tragă cinvea, să-şi descarce arma. Da, mi-a fost frică în anumite situaţii. În rest, nu. De pildă, nu mi-a fost frică nici atunci când de la secretariatul liceului mi s-a spus că mă caută nişte cetăţeni care vroiau să mă taie.
Regretaţi căderea regimului Ceauşescu? Trebuia ucis Nicolae Ceauşescu?
G.D.: Asasinarea lui Nicolae Ceauşescu, printr-un proces care nu are nimic în comun cu normele de drept internaţional, este o greşeală legată de viitorul acestei ţări, de faptul că omul acesta ar fi putut să spună multe lucruri. Este o greşeală prin faptul că a fost făcută o crimă în ziua de Crăciun. Este o greşeală în sensul că nu i s-a dat posibilitatea să se apere. Este evident că sunt de părerea multor oameni care au nostalgia comunismului. Nu neapărat nostalgia după Nicolae Ceauşescu, deşi prezentarea diabolizată a acestuia a ajutat de fapt la salvarea adevăratei sale personalităţi. Acum cred că 30% din populaţia ţării regretă. Poate chiar 40%. Din punctul de vedere al raportării unei realităţi româneşti de astăzi cu realitatea socialistă din 1989 este vident că balanţa înclină hotărât spre acea perioadă ca fiind mai bună şi mai realizabilă decât asta.
A fost Revoluţia Română o surpriză pentru dvs ca istoric? A venit ea prea târziu?
G.D.: Da, a venit prea târziu, însă nu a fost o surpriză.
Ce au pierdut şi ce a câştigat românii în timpul şi după Revoluţie?
G.D.: În timpul Revoluţiei au câştigat totul. După Revoluţie, au pierdut totul. În timpul Revoluţiei au câştigat o imensă cantitate de speranţă, de uşurare. După un timp s-a văzut în mod clar că pierderile erau mai mari şi pentru ţară şi pentru prestigiul ei în lume, pentru fiecare carte şi pentru fiecare frază de înţelgere, dar şi pentru spargerea unităţii poporului român. Dacă noi am fost uniţi în lupta împotriva lui Ceuaşuescu, sau în respingerea lui Ceauşescu, după acest moment a început o dihonie în interiorul poporului, între care cei mai teribili acuzatori sunt oamenii care s-au îmbogăţit pe seama averii statului.
Ne puteţi face o comparaţie între Revoluţia Română şi revoluţiile din statele vecine?
G.D.: Aşa cum cunoaşte toată lumea, situaţia din România era şi cea mai grea. Preşedintele Nicolae Ceauşescu nu făcuse pasul pe care lumea se aştepta să îl facă, adică să se retragă de la conducerea ţării, lăsându-l pe fiul său. Restauraţia care a avut loc nu este o restauraţie a unor valori morale. Parlamentul însuşi, doar în prima legislatură şi cel mult şi într-a doua, oarecum, a avut valenţe naţionale şi a putut să se socotească pe sine însuşi ca fiind al poporului. Poporul român a câştigat enorm în momentul declanşării revoluţiei şi a pierdut totul după revoluţie. A fost o revoluţie sângeroasă la noi tocmai şi pentru că temperamentul nostru a fost altul. Este evident că în comparaţie cu popoarele din jur românii au forţat istoria de o asemenea manieră încît să ajungă la acte reprobabile şi la atâţia morţi. Problema se pune de ce atâţia morţi după moartea lui Ceauşescu?
Există voci care spun că Revoluţia din România a fost o lovitură de stat intrumentată din afara României. Ce părere aveţi?
G.D.: Am afost atent întotdeauna, în ultimii 6-7 ani înainte de Revoluţia din 1989, la formele de manifestare ale puterii. Am fost atent la Europa Liberă. Vroiam să cred că se petrece ceva. Că poporul nu stă cu mâinile în sân. Vroiam să pătrundă o carte în care se condamnă. Nu a existat nimic din toate astea. Aşadar, mijloacele de reacţie ale poporului au fost ele diferite dar au fost extraordinar de paşnice. E drept că nici partea adversă nu a reacţionat cu extraordinară cruzime. Raportat la ţările din jur, noi am desfăşurat o revoluţie în adevăratul sens al cuvântului. Dacă a fost o lovitură de stat? Păi este imposibil să nu fi fost. Eu am sperat tot timpul că se întâmplă ceva în ţara asta. Am sperat şi să iasă regele Mihai şi să spună nişte lucruri. Aşteptările erau şi nu se excludeau nişte lovituri de stat.
Consideraţi că la 20 de ani după revoluţie societatea românească se îndreaptă într-o direcţie bună?
G.D.: Nu se îndreaptă într-o direcţie bună şi asta din cauza incapacităţii clasei conducătoare şi în primul rând al nucleului ei, format din conducătorul politic şi administrativ al ţării. Dar lucurile sunt de o asemenea manieră forţate încât nici o altă putere care ar lua puterea nu ar fi în stare de mai mult.
Cum a evoluat clasa politică?
G.D.: Clasa politică în România nu a existat decât în măsura în care un număr de intelectuali formaţi la Ştefan Gheorghiu, un număr de intelectuali eliberaţi din închisori în 1964 şi apoi reabilitaţi au putut să ajungă să acceadă spre putere. Deci clasa politică se suprapune unei clase de potentaţi, nişte nemernici care au pus mâna pe bogăţiile ţării, pe instituţiile ţării, şi care au sprijinut un guvern sau o coaliţie de forţe guvernamentale.
România are o clasă politică pe care n-ar merita-o. E mult prea îndepărtată de popor, mult prea incapabilă de a răspunde la marile probleme, prea puţin nrealistă. Eu cred că nu avem o clasă politică în parametrii săi. Nu reuşeşte să sponsorizeze apariţia unor noi lideri.
În intervalul mai 1990 – decembrie 2000, Gheorghe Dumitraşcu a fost senator în Parlamentul României, timp de zece ani şi jumătate fiind membru al Comisiilor de Cultură, Artă şi Mass-Media, precum şi Învăţămînt şi Cercetare Ştiinţifică a Senatului României. Gheorghe Dumitraşcu a predat la universitate sub diverse forme, mai ales la masterat, până în februarie 2010. Din februarie 2010 face orice altceva decât munca de această factură. Scrie, are opt cărţi în buza împlinirilor, îi este groază să se gândească la valorificarea prin publicare a acestora, priveşte lumea, stă de vorbă cu oamenii. Răspunde unor chemări culturale, vorbeşte elevilor despre istoria românilor. În acelaşi timp, Dumitraşcu e nemulţuit de ceea ce vede, constată că e absolut în incapacitate de a influenţa într-un fel sau altul. Ca o recunoaştere a valorii sale, omul de cultură constănţean a fost distins cu o serie de diplome de excelenţă şi de onoare.
