Dacă vrei să vezi cât de mult s-a schimbat România în ultimul secol, trebuie să asculţi amintirile unui om care are mai mult de 100 de ani. Vei avea cu siguranţă o mare surpriză.
România a evoluat. Aşa se spune de multe ori, în manualele de istorie sau de economie. Războaie, revoluţii, regimuri politice de toate culorile au trecut peste ţara asta de un secol încoace. Am evoluat? Un om care trăieşte de 106 ani, în satul Lichitişeni din judeţul Bacău, ne arată, prin destinul său, cum a evoluat sau cum a stagnat România în ultimii 100 de ani. Vă daţi seama că Ilie Costandache avea zece ani când România a intrat în primul război mondial, în 1916? Şi că avea 12 ani când s-a făcut Marea Unire, în 1918. Avea 33 de ani când a început al doilea război mondial, în 1939. Avea 41 de ani când Regele Mihai a fost obligat să abdice, în 1947, şi 83 de ani când a căzut comunismul. Şi iată-l azi pe Ilie Costandache în faţa noastră, la 106 ani.
„Tradiţia” mersului pe jos spre şcoală
Când îl auzi povestind, mai întâi întâmplări din copilăria lui, zici că şi azi, după 100 de ani, la fel se întâmplă. Ilie s-a născut aici, în Lichitişeni. Ştie exact data – 4 februarie 1906. Nu era şcoală în sat, în acele timpuri îndepărtate. Aşa că trebuia să meargă în alt sat, în Banca, la casa învăţătorului Ion Cârlan. Nu erau şcoli nici în celelalte sate, cele din apropiere de Lichitişeni. Învăţătorul îi primea pe copii în casa lui. Acolo era şcoala. Veneau copii şi din alte sate, pe jos, de la Calapodeşti, din Ruget, din Gheonoaia. Aşa mergeau, iarnă sau vară, pe jos, de acasă până la şcoala învăţătorului Ion Cârlan. „Cinci ani am mers aşa, pe jos, la şcoală”, îşi aminteşte azi Ilie Costandache. Fostul şcolar, azi omul de 106 ani. Stă şi se gândeşte. A trecut un secol de atunci, de când mergea el la şcoală, pe jos. Şi vede azi copii, în toată ţara, care pleacă din satele lor şi merg pe jos, mulţi kilometri, până la şcoală. Şi te întrebi ce s-a schimbat în România, de 100 de ani încoace?!
Politica…mereu aceeaşi
Îşi mai aminteşte Ilie Costandache cum erau alegerile în perioada interbelică. Campaniile electorale din anii ’30. Asculţi povestea şi ai impresia că totul se repetă şi azi. Cum era în anii ’30? Oameni amărâţi prin sate. Ei erau ţinta partidelor politice. Amărâţii primeau de la partide mâncare şi băutură. Aşa se făceau echipe, din cei „cumpăraţi” pe nimic. Echipe de presiune asupra electoratului. Adică trebuia să fii atent cu cine votezi, când te duceai la urnă. Acolo te urmăreau ochi nevăzuţi. Dacă nu votai cu cine trebuie, echipa avea grijă să te însemneze cu cretă pe spate, iar apoi te prindeau la cotitură şi te băteau. „Dacă nu votai cum trebuie, te băteau. Erau echipe care te însemnau, apoi te băteau”, îşi aminteşte Ilie cum era atunci. Dar acum?!… Politica. Tot suntem la acest capitol. Vrem să ştim de la Ilie Costandache cum vede el, după mai bine de un secol de viaţă, România de azi. Omul n-are televizor. Dar ascultă evenimentele la radio. Are un aparat lângă el. Aşa că nu e rupt de realitate. „S-o spui drept, fiecare are dreptate în felul lui. Dar noi suntem în urma altor ţări. Binele s-a dus. Omului i-a fost bine când a muncit”, e convins bătrânul.
Horele pierdute
Unele lucruri nu se mai repetă azi. Tradiţiile, de pildă. Cum era în tinereţea lui Ilie, când lumea se aduna la sărbătorile mari de peste an. Se făceau hore, tinerii se strângeau, se dădeau în scrânciob. Veneau lăutari de prin alte sate. „Când eram eu flăcău, tinerii din satul meu ieşeau la horă. Era veselie mare. Lumea ştia să petreacă atunci. Acum nu se mai ţin datinile. Toate s-au schimbat. Satul era mai înstărit pe vremea mea, cu oameni de nădejde”, zice nea Ilie. Tot repetă cuvintele astea – „toate s-au schimbat”…
Secretul longevităţii
Cum să rezişti atâta timp, prin atâtea regimuri, prin atâtea vâltori ale vieţii? Un secret al lui Ilie Costandache este că „tot timpul am fost stăpânul meu”. Lumea de pe-aici, prin satul Lichitişeni, îl ştie pe acest om. Şi de prin alte sate îl ştiu, pentru că Ilie a fost toată viaţa lui meşter mare. Repara orice, de la ceasuri până la butoaie. „Eu n-am lucrat pentru altul de pomană. Mi-a plăcut să am eu, ca să nu cerşesc de la altul. Aşa mi-am făcut eu viaţa”. Şi a mai avut nea Ilie o vorbă a lui, de care s-a ţinut toată viaţa – să nu facă rău la nimeni, să fie prieten cu toată lumea. „Tot ce am spus că e bine pentru mine, am făcut. Să nu furi, să nu baţi.” Acum are o pensie de 500 de lei, pentru că a lucrat cu acte în regulă, carte de muncă. După un secol de viaţă, 500 de lei pensie.
Şi azi cu chef de muncă
Doar acum, cât e iarnă, stă în casa lui. Să-l fi văzut astă-toamnă cum mergea pe dealuri, la culesul viţei-de-vie, ne povestesc vecinii despre nea Ilie. Om vrednic şi la 106 ani. Căsuţa în care l-am găsit a fost construită de el, în tinereţe. Stă în pat, aproape de cuptorul plin cu lemne. O fiertură bună pe foc. Miroase bine! “Mănăncă de trei ori pe zi”, auzim de la o vecină de-a lui. Bătrânul nu se dă în lături de la un borş sau de la o sărmăluţă, dar nu strâmbă din nas nici la fasole sau cartofi. Şi un păhărel cu vin roşu.
Amintiri neşterse
Vine apoi un moment în care Ilie se gândeşte la cei care au fost. Şi nu mai sunt. S-a însurat la 25 de ani cu o fată din satul Năzăroaia, pe care o chema Afina. I-a dăruit femeia opt copii, după ce au stat o viaţă împreună. Cinci dintre ei mai trăiesc azi. Ilie vrea neapărat să-i amintească pe toţi – Vasile, Nicu, Neculai, Tonică şi Laurenţia. Numai fata stă în comuna Vultureni, aproape de tatăl ei. Restul copiilor s-au răspândit prin alte zări. Om care a lucrat mereu pământul, a crescut animale, Ilie Costandache i-a îndemnat totuşi pe copiii lui spre carte. „I-am învăţat pe copiii mei să nu le fie milă de sapă. Carte să înveţe”. A mai avut Ilie doi fraţi şi două surori. Şi de ei îşi aminteşte – Spasia, Paraschiva, Nicu şi Vasile. „Numai eu am rămas”, oftează omul nostru. Soţia lui, Afina, s-a stins cu 16 ani în urmă.
Războaie şi timpul marinăriei
Şi prin războaie a trecut Ilie Costandache. Nu-şi mai aminteşte datele exacte. Vorbeşte de luptele din Bulgaria, apoi de cele din Basarabia. A fost şi marinar. La un moment dat a lucrat pe un vas care transporta mâncare şi haine la Sevastopol. Vaporul a fost torpilat de un submarin sovietic şi s-a scufundat, în apropiere de Chilia. Marinarii au fost salvaţi de vedetele germane. „Ne-au dus la Galaţi, pe noi, cei care am scăpat. Numai doi marinari au murit”, zice Ilie, care spune că, atât cât a fost marinar, a călătorit până în Anglia şi Egipt. O mai fi fost şi-n alte locuri, dar nu-şi mai aminteşte. Apoi s-a întors în satul lui.
„Hai să trăim!”
Ilie Costandache a împlinit 106 ani pe 4 februarie. Din cauza nămeţilor, oamenii din sat nu au putut ajunge la bătrân să-l sărbătorească decât mai tîrziu cu câteva zile. Am însoţit-o pe Elena Ungureanu, responsabila de programe a Fundaţiei de Sprijin Comunitar din Bacău, până la casa bătrânului din Lichitişeni. Un drum de 80 de kilometri, pornind din capitala acestui judeţ. Fundaţia are grijă de Ilie Costandache, de doi ani încoace, cu mâncare şi medicamente. Elena i-a adus sărbătoritului un tort. În casa bătrânului se adunaseră deja câţiva dintre vecinii lui. A venit chiar şi primarul comunei Vultureni, Octavian Ţăranu. Gazda s-a ridicat cu repeziciune în capul oaselor, în pat, să stea de vorbă cu oaspeţii săi. Tortul e scos din cutie. Sărbătoritul trebuie să taie tortul, i se dă un cuţit. Nu-i tremură deloc mâna! Se împart feliile. Închinăm un pahar cu vin. „Hai să trăim!”, se arată Ilie Costandache încrezător în viitor. Pare mai optimist decât noi, cei tineri, din jurul lui.Oricum, la plecare, gazda noastră, de 106 ani, din satul băcăuan Lichitişeni, ne-a urat „să ne vedem sănătoşi!”…
