„Despre oameni şi melci”, noul film al lui Tudor Giurgiu, este comedia de care aveam cu toţii nevoie ca să mai destindem un pic atmosfera încărcată de încrâncenarea politică. Asta chiar dacă, în esenţă, şi filmul are conotaţii politice.
Se vorbeşte despre privatizare pe şpăgi, despre concedieri, faliment şi despre punerea pe butuci a industriei româneşti, dar nu, acţiunea nu se petrece în anul de graţiei 2012, an oficial de criză economică, ci în anii ’90, când românii încă se mai bucurau că dispăruse comunismul. “Mai ţineţi minte cum strigaţi cu toţii la Revoluţie “libertate!”? Ei, uite că v-a ieşit. Aveţi toată libertatea din lume!”, îi spune directorul uzinei ARO în timp ce mânca o ciorbă la cantină şefului de sindicat, anunţându-l pe aceasă cale că li se va închide fabrica.
Un şef corupt până în măduva oaselor, care fusese şi pe vremea lui Ceauşescu la conducerea uzinei, dar care se descurca de minune şi în democraţia originală creată prin “deranjul” din decembrie 1989, le închidea oamenilor muncii fabrica, doar ca să îşi ia el şpagă. Un personaj detestabil, jucat incredibil de bine de Dorel Vişan, care este neîntrecut în rolurile de şefi de şantier, de activişti de partid, miliţieni, securişti, parlamentari, pe scurt toată floarea cea vestită a regimului mai mult sau mai puţin apus (doar rolul din “Iacob” şi cel al lui Ion Creangă i-au mai scăzut un pic nivelul politic).
Şi cum li se dăduse raţia de libertate, muncitorii încearcă să se adapteze la capitalism, după posibilităţi. Şi pentru că altfel de posibilităţi decât cele anatomice nu aveau la îndemână, s-au decis, printr-o sclipire de geniu, să doneze spermă la o clinică de la Bucureşti. 50 de dolari recoltarea nu era de ici de colo în anii 90 şi de altfel nici acum nu ar fi un business prost. Ei merg în gaşcă, conduşi de şeful de sindicat (aviz sindicatului condus de domnul colonel Dogaru, poate fac şi ei ceva lucrativ) să-şi dea sperma “la export” pentru a aduce “surâsul”, după cum se exprima super corect politic doctoriţa de la clinica de recoltare, într-o familie care nu poate avea copii sau într-un cuplu de “femei homosexuale care nu vor să se atingă de bărbaţi”.
Prin originalaă iniţiativă, mai originală chiar decât democraţia lui Iliescu, ei voiau să cumpere fabrica ARO, să o salveze de la faliment şi să-şi păstreze astfel locurile de muncă. (Scenariul se bazează pe un caz real, căci, nu-i aşa, viaţa bate filmul.) Numai că femeile homosexuale din străinătate şi cuplurile heterosexuale care aveau urgentă nevoie de un surâs în casă preferau spermă de studenţi danezi. Pentru că sunt înalţi, blonzi şi au şi un IQ ridicat. Nimeni nu se dădea în vânt după un surâs muncitoresc mai tuciuriu, provenit de pe plaiurile mioritice.
Andi Vasluianu: aşa da!
Acesta este încă un exemplu de cum se omoară din faşă iniţiativa antreprenorială la români şi de cum singurele afaceri care contează sunt cele prin care se dă ţeapă statului. Cam aceasta ar fi povestea, simplă, cunoscută tuturor, ca o ştire dată la fiecare telejurnal. Numai că în spatele ştirii se ascunde ceea ce îl interesează pe telespectator mai puţin: oamenii simpli şi destinele lor. În acest caz, în prim plan îl avem pe şeful de sindicat, care, dat fiind faptul că acţiunea se petrece la începutul anilor ’90, nu apucase încă să-şi vândă sufletul diavolului şi să se facă parlamentar, căruia chiar îi păsa de vieţile colegilor lui. Un golănaş de maidan, un şmecheraş, un gagicar care se culcase cu toate femeile din uzină (sau ce puţin aşa se lăuda), dar care, în colţul cel mai adânc al sufletului lui îşi iubea sincer nevasta şi copilul, fiind, dincolo de toate abaterile lui disciplinare, un om viu şi bun, unul pe care, una peste alta, Dumnezeu l-ar primi totuşi în Rai.
Un om normal, ca să fim sinceri, dar, după cum este îndeobşte cunoscut, omul normal e cel mai greu de jucat pentru actori. Iar succesul acestui rol şi al filmului în sine, căci “sindicalistul”este om de bază nu doar în uzină, ci şi în pelicula lui Tudor Giurgiu, i se datorează farmecului şi talentului actorului Andi Vasluianu, care este foarte desăvârşit în acest rol, reuşind ca într-o comedie “soto” să te facă să verşi şi o mică lacrimă. Dacă spectatorul ajunge la catharsis văzând acest film, acest lucru se petrece graţie acestui minunat actor, care şi-a luat foarte în serios rolul, mărturisindu-ne chiar că a fost efectiv emoţionat în scenele în care trebuia să vorbească mulţimii de muncitori. “Deşi în sufletul meu sunt sindicalist pentru că detest nedreptatea, n-aş avea tupeu să fiu în viaţa reală lider de sindicat”, ne-a spus el după proiecţie. Ceea ce te cucereşte pe deplin la acest personaj este idealismul lui, care ţine de primii noştri ani de libertate, de avântul acela al zorilor democraţiei când plănuiam cu toţii să fim fericiţi până la adânci bătrâneţi. Este idealismul copilăriei democraţiei noastre anticomuniste de care ne amintim cu drag, chiar dacă nu o mărturisim întotdeauna.
Monica Bârlădeanu: aşa nu!
Dacă Andi Vasluianu este impecabil în rolul lui, nu acelaşi lucru, din păcate, se petrece cu colega sa de distribuţie, Monica Bârlădeanu, care nu are aproape nici o secundă de autentic în joc. Pare o femeie de plastic, o “piţi” avant la lettre, care lăcrimează excesiv, cu lacrimi puse la machiaj, fabricate doar ca să-şi acopere lipsa de subtilitate actoricească. Ceea ce nu i se poate nega este calitatea de “ornament”, fiind cu siguranţă decorativă. Cum însă joacă rolul secretarei directorului, până la urmă pare a fi în fişa postului. Minunate sunt însă doamnele care apar în rolurile secundare. Liliana Ghiţă are un moment de pus în ramă, când explică diferenţa dintre marmeladă şi dulceaţă, iar Alina Berzunţeanu este grozavă când încearcă să-i explice gibonului de director că “Boleroul” lui Ravel este o capodoperă, dar şi când îşi seduce soţul încercând să-l convingă că sperma este bună nu doar “pentru export”, ci şi “pe piaţa internă”.
Într-un rol mic, dar care face toţi banii, apare şi Valeria Seciu, nevasta directorului, care, pentru că bărbatul nu-i dădea prea multă atenţie, şi-a achiziţionat un câine. Andreea Bibiri este excelentă în rolul nevestei sindicalistului, disperată de escapadele lui extraconjugale, dar care, în ciuda aparenţei de femeie simplă, nevastă, mamă etc., are şi ceva secrete de ascuns. Ea reuşeşte să pară o apă liniştită, în care însă se ascund rechini şi este meritul acestei actriţe super profesioniste că a reuşit să dea atâta adâncime unui rol ce avea toate şansele să cadă în banal.
Filmul are şi o componenţă internaţională, beneficiind de aportul actorului francez Jean François Stevenin şi a fiului său, Robinson Stevenin, care aduc un plus de rafinament filmului (şi nu doar bucătăriei româneşti pe care o îmbogăţesc cu o reţetă de melci gătiţi cu unt, cu usturoi şi pătrunjel). Special guest stars sunt Michael Jackson şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Ion Iliescu. Ei apar în nişte momente de-a dreptul Kodak.
Scenografia este impecabilă, ca şi costumele. Personajul Monicăi Bârlădeanu este îmbrăcat şi coafat ca Sandra, cea pe care mulţi băieţi o aveau la acea vreme afişată pe pereţii camerei, salivând la vederea ei, televizorul este dotat cu nelipsitul mileu din macrame, locuinţele de bloc au carpetele cu căprioare ce se adapă la izvor, iar muncitorul care pleacă cu trenul la Bucureşti poartă sandale şi şosete. O grijă pentru fiecare detaliu de toată lauda. (Scenografia e semnată de Nina Brumuşilă). Iar imaginea lui Vivi Drăgan Vasile (un “patriarh” al cinematografiei noastre) este încântătoare. Filmul nu putea să se încheie fără o trimitere cinematografică la capodopera unui maestru al filmului românesc (contestat sau nu, tot maestru rămâne): la “Senatorul melcilor” a lui Mircea Daneliuc. Muncitorii fostei uzine ARO, aflând că nimeni nu tânjeşte după sperma lor se reconvertesc profesional devenind culegători de melci.
