Stop Morder! Braşov=Auschwitz! Povestea martirului Liviu Babeş într-un interviu acordat de soţia sa

de Marius Cosmeanu , 01 martie 2014

Rămânem o ţară a paradoxurilor. Una în care e mai greu să ridici o statuie Elisabetei Rizea decât poeţilor de curte ai lui Ceuşescu sau în care torţionarii au pensii mai mari ca victimele lor. O ţară în care confuzia modelelor dăinuie şi un erou precum Liviu Babeş este aproape uitat.

Mâine se împlinesc 25 de ani de când eroul braşovean şi-a dat foc pe pârtia de schi Bradul din Poiana Braşov, în semn de protest faţă de regimul dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu. Înainte de a se autoincendia, Liviu Babeş a lăsat o pancartă pe care a scris: Stop Morder! Braşov = Auschwitz, mesaj destinat numeroşilor turişti străini aflaţi atunci pe pârtie.

„Mă aflam cu un grup de prieteni la schi în Poiana Braşov, în martie 1989. Eram începător pe atunci şi stăteam la baza pârtiei şi mă uitam la ceilalţi schiori. La un moment dat, am văzut un foc şi am crezut că arde ceva, iar apoi am realizat că, de fapt, era un om care ardea. Am început să alerg în direcţia lui, mi-am dat jos geaca de schi şi am încercat să îl sting. Dar flăcările erau foarte mari. Se mai adunase lume în jurul lui, iar în cele din urmă bărbatul a căzut la pământ şi am reuşit să-l stingem. Încă era viu... Iniţial, am crezut că a fost un accident, apoi am văzut o pancartă lipită de un copac, iar cei din jur mi-au spus despre ce e vorba, despre o sinucidere politică”, a declarat Douglas Wallance, martor al tragicului eveniment din 2 martie 1989, într-o conferinţă de presă organizată vineri la Braşov, unde participă ca invitat la ceremoniile de comemorare a lui Liviu Babeş, scrie Mediafax.

După ce a ajuns acasă, scoţianul a povestit cele văzute presei britanice, ştirea find apoi preluată şi de presa internaţională. „Ştirea am primit-o de la o doamnă din Braşov pe care o cheamă Valeria Căliman. Primisem o scrisoare de la ea la trei zile după gestul tragic al lui Liviu Babeş. Am primit apoi ştirea şi de la Doinea Cornea, cu coordonatele puţin greşite. Decalajul de trei zile nu avea importanţă în contextul de atunci, când informaţia circula cum circula. Era atât de singular şi atât de ciudat în contextul din România, în care se putea face şi altceva, nu doar gesturi extreme ca acestea, încât l-am pus în contextul cu Palach“, declara acum câţiva ani, pentru Cotidianul, cunoscutul realizator al Europei libere, N.C. Munteanu.

Liviu Babeş a fost electrician la Trustul de Prefabricate din Braşov şi pictor amator. Când a comis tragicul său gest, nu împlinise încă 47 de ani. Era însurat şi avea o fetiţă, Gabriela. Prin Legea nr. 93 din 3 iunie 1997, Liviu Babeş a fost declarat erou-martir. Abia în 2007, o altă lege acordă drepturi celor apropiaţi lui: „Moştenitorii de gradul întâi şi soţia supravieţuitoare ai eroului-martir Liviu Cornel Babeş beneficiază de drepturile prevăzute de Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989 [...]”. În data de 2 martie 2007, în memoria sa a fost dezvelită o placă de bronz comemorativă în curtea Bisericii din Poiana Braşov. Paşii puţini şi tardivi făcuţi pentru recuperarea memoriei lui Liviu Babeş sunt pilde ale măsurii în care societatea românească s-a despărţit de comunism şi a felului în care îşi respectă eroii.

Despre ce s-a întâmplat, însă, în acea zi de 2 martie 1989 şi ce a urmat după aceea, despre cum a blocat Securitatea accesul la informaţii şi cum a fost apoi denigrată imaginea lui Liviu Babeş, povesteşte soţia eroului, Etelka Babeş, în cartea Martirul. Eseu despre torţa care a întunecat torţionarii. Volumul a fost publicat în 2004, de scriitorul şi jurnalistul Mircea Brenciu, la editura Capo Lavoro din Braşov.

„Oricine s-ar încumeta să reînnoade întreaga factologie a martiriului de la 2 martie 1989 s-ar lovi de un zid al tăcerii impenetrabil. În primul rând, martorii sunt extrem de greu de găsit, iar secvenţele desfăşurării autodafe-ului sunt prea disparate şi prea diluate de trecerea anilor. Fără a mai vorbi despre momentele de după incendiere, când, odată cu maşina salvării, orice informaţie despre Babeş dispare cu desăvârşire, în ciuda unor prăfuite şi timide declaraţii de presă, preluate la a treia mână, ale celor doi asistenţi de pe autoutilitară. Interzicerea prezenţei familiei la căpătâiul victimei flăcărilor întăreşte ideea că Securitatea a blocat complet, din chiar acele clipe, accesul la informaţie. [...] De aceea, în efortul de a construi un pertinent caz Babeş, am ales ca principal martor pentru închegarea discursului nostru despre martirul braşovean pe soţia acestuia, doamna Etelka Babeş. Destul de greu de urnit, în ciuda unei jovialităţi înnăscute, doamna Babeş şi-a pierdut încrederea în valorile umane consacrate, fiind deseori hulită şi minţită doar pentru că… a îndrăznit să-i fie soţie `nebunului ăluia de şi-a dat foc`”, punctează, în introducerea cărţii, autorul.

2014/03/01//343432-110.jpg

Doamnă Babeş Etelka, ce s-a întâmplat în dimineaţa aceea fatală de 2 martie 1989?

Era o dimineaţă frumoasă de primăvară. La ora 6,15 Cornel urma să plece la serviciu (pentru cei doi soţi, ea era Etuş, iar el Cornel). Eu, ca de obicei, i-am pregătit ceai şi cafea, îi plăcea să soarbă din fiecare, şi, bineînţeles, pachetul cu gustarea. Ceea ce nu pot să uit este că a ieşit pe uşă fără să mă sărute. Totdeauna îl conduceam până la uşă să o închid după el, iar la ieşire Cornel mă săruta. În ziua aceea nu s-a întâmplat acest lucru. „Ia uite, domnule, mi-am zis, cum fuge el şi nu îmi dă datoria!” Dar n-a făcut decât doi-trei paşi, parcă-mi simţea reproşul din suflet, şi-a adus aminte şi m-a sărutat. „Ei, mi-am mai zis eu, totul e în regulă.” M-am întors liniştită în casă. În acea zi, după ce ne vom fi întors acasă de la muncă, urma să mergem în vizită la mama mea, care ne invitase a doua zi după Mărţişor. Mi-am văzut liniştită de muncă fără să ştiu sau să bănuiesc ce grozăvie o să se întâmple. Am aflat ulterior că soţul meu s-a dus la serviciu, dar la ora 9 s-a învoit. Avusese loc o şedinţă operativă, dar el nu a vrut să participe, trebuia să plece. Nu îmi mai amintesc cum îl chema pe şeful lui, nu mai ştiu, am început să uit. Deşi colegii şi şefii au insistat ca el să rămână, el a fost extrem de insistent în a pleca şi că şi aşa nu are nimic important să le spună. A venit acasă şi şi-a luat schiurile. La noi nu mai era nimeni, fiica noastră, Gabriela, plecase şi ea la şcoală. Cred că el îşi pregătise totul din timp fără ca noi să băgăm de seamă. A plecat în Poiană.

Dar sticla de benzină?

Nu ştiu nimic. La ora 16, când m-am întors acasă de la serviciu, nici nu m-am schimbat de casă, fiindcă trebuia să plecăm toţi trei la mama, după cum v-am mai spus. Ne-am apucat să aşteptăm amândouă, eu cu Gabi, în bucătărie, fără să facem nimica. Doream foarte mult să plecăm odată şi începuserăm să ne facem probleme în legătură cu soţul meu. Nici măcar nu ne dăduse un telefon pentru a ne spune că întârzie. Niciodată nu mai făcuse aşa ceva Cornel. Deodată, privind mai atentă afară, am văzut că vremea se făcuse foarte urâtă. Era o ninsoare cu vijelie cum nici iarna nu văzusem. Tocmai când mă uitam aşa afară, dezolată, pe la ora 18 am auzit soneria. Am deschis în grabă. În faţa uşii se aflau doi indivizi, doi poliţişti.

Miliţieni…

Da, miliţieni în civil. Era doi oameni zdraveni, înalţi, frumoşi.

Erau probabil securişti…

Da, erau probabil securişti, dar ei aşa s-au recomandat. Au intrat repede în casă, m-au întrebat cine sunt şi cu ce mă ocup. Mi-au pus, în orice caz, nişte întrebări ciudate. Eu le-am răspuns corect la toate întrebările.

Şi totuşi, nu şi-au spus numele?

Ba da, dar eu nu am reţinut nimic, decât că sunt de la Miliţie. Au făcut un tur rapid prin casă, iar eu le-am arătat florile cumpărate pentru mama.

Încă nu vă precizaseră motivul vizitei lor?

M-au întrebat la un moment dat dacă ştiu unde se află soţul meu. Le-am explicat că îl aşteptăm pentru a pleca în vizită şi nu înţelegem de ce întârzie atâta. Înainte de a părăsi locuinţa cei doi mi-au spus doar atât: să mergem la Spitalul Judeţean, la Secţia de Urgenţe, şi o să aflăm acolo tot ceea ce trebuie să aflăm. Apoi, au ieşit pe uşă la fel de repede precum au intrat. Eu am alergat după ei şi am strigat: „Dar ce face la spital, ce s-a întâmplat?” Nu mi-au răspuns deloc. Aproape fugeau. M-am dus după ei în faţa blocului şi aşa am văzut că veniseră fiecare cu o altă maşină. M-am întors în casă, la etajul II, unde stăteam. Aveam inima cât un purice. Ne-am îmbrăcat ca de iarnă şi am plecat amândouă.

Unde, la spital?

Da, la spital. Era o vijelie groaznică pe străzi. Credeai că se prăbuşeşte cerul pe tine. Simţeam că vremea asta mizerabilă prevesteşte ceva rău. Când am ajuns în staţia de troleibuze de la Berzei l-am văzut din întâmplare pe inginerul şef de la Prefabricate.

Întreprinderea la care era angajat Liviu…

Era tare agitat inginerul-şef, tot încerca să oprească taxiuri, dar pe atunci erau foarte puţine, iar cele care treceau era toate ocupate. M-am dus spre el şi i-am spus: „Domnule inginer, s-a întâmplat ceva cu Babeş, soţul meu. Am fost anunţată să merg la spital şi vă văd şi pe dumneavoastră agitat. Ştiţi, cumva, ceva?” „Nu, nu, eu mă grăbesc să ajung la Judeţeana de partid pentru o şedinţă”, mi-a răspuns el şi mai agitat precum fusese până atunci. Eu îl cunoşteam ca fiind un om calm, echilibrat. „Nu ştiu nimic, doamnă”, a mai adăugat el şi mi-a întors brusc spatele. Nu mai dorea să stea de vorbă cu mine. L-am văzut, apoi, urcând în acelaşi troleibuz cu al nostru. Am ajuns la „urgenţe”. Acolo erau nişte medici, le-am spus numele meu. Un medic m-a rugat să iau loc, iar pe fiica mea au rugat-o să iasă afară, pe hol, până stăm noi de vorbă. Gabi nu a vrut sub nici un chip să iasă, dar doctorul a insistat. Mi-a dat un pahar de apă şi un extraveral. Ştiu asta fiindcă pastila era maronie. Îmi zice doctorul: „Doamnă, am o veste tristă. Soţul dumneavoastră, cred, nu mai trăieşte!” Aşa mi-a zis: „Cred că nu mai trăieşte!” „Dar ce s-a întâmplat?”, insist eu. Nu mi-a repetat decât că nu mai trăieşte. Mi-a adus apoi cineva portmoneul lui Cornel. Înăuntru era o hârtie de 100 de lei şi verigheta lui, tăiată. „I-am tăiat verigheta, să vi-o dăm înapoi.” Pe fundalul întrebărilor mele insistente cu „ce s-a întâmplat, ce s-a întâmplat?”, mi-a răspuns vag că şi-a dat foc, că a avut o arsură. Eu devenisem prea confuză pentru a mai înţelege ceva. I-am spus doctorului că vreau să-l văd pe soţul meu. M-a rugat să aştept puţin. A plecat şi s-a întors peste puţin timp, spunându-mi: „Doamnă, nu mai e cazul să urcaţi sus, după părerea mea, pentru că a murit, nu mai este sus. Dacă spuneţi că aţi avut o familie frumoasă eu zic să rămâneţi cu imaginea lui pe care aţi avut-o până atunci. Eu vă recomand să nu-l mai vedeţi, doamnă!” Am ascultat orbeşte de acest sfat şi nu îmi pare rău, o să vă spun de ce mai încolo. Am plecat înfricoşată de la spital, iar Gabi era foarte furioasă că nu i se dăduse voie să ştie şi ea despre ce e vorba.

Câţi ani avea Gabriela?

11 ani. Pe moment nu am putut să-i spun nimic. Atunci când am ieşit din curtea spitalului am simţit că îmi pierd echilibrul, dar cu chiu cu vai am plecat mai departe pe străzi, pe vremea aceea nenorocită. Se întunecase de-a binelea.

Pe Liviu îl duseseră, probabil, la morgă?

Nu ştiu, nu ştiu nimica.

Deci pe soţul dumneavoastră nu l-aţi mai văzut deloc până la înmormântare?

Nu l-am mai văzut deloc, deloc. Coşciugul a stat închis tot mereu.

De la spital unde v-aţi dus?

Ne-am dus la fratele meu, am stat peste noapte la el. A doua zi nu m-am dus la serviciu. Îmi amintesc că a sunat cumnata mea, soţia fratelui lui Cornel, să-i ducem hainele la morgă. Atunci eu am plecat acasă. În faţa blocului mă aştepta un coleg de muncă. „M-a trimis şeful, dacă ai nevoie de vreun ajutor, să te ajut!” Cu el am urcat după haine, cu el le-am dus la morgă. Am mers împreună, dar nu am intrat acolo.

Dar colegul a reuşit să-l vadă pe soţul dumneavoastră?

Nu, nici el nu l-a văzut. Singurul care l-a văzut pe Cornel este fratele lui. El ajunsese la spital înaintea noastră. O asistentă, vecină cu el, l-a anunţat imediat cum l-au adus pe soţul meu la „urgenţe”.

Ce mai ştiţi despre fratele lui Liviu?

O, a murit şi el. În ianuarie anul acesta (2004, n.a.). Cumnatul meu l-a văzut primul pe Cornel, imediat ce l-au adus la spital. A stat cu el până a murit. Cornel a murit în spital. Era inconştient când a murit.

La ce oră şi-a dat foc pe pârtie?

Am înţeles că după ora patru după-amiază.

Asta înseamnă că de dimineaţă până la acea oră el a schiat întruna.

Da, a schiat, a schiat. Nişte cunoştinţe, care au fost şi ele în Poiană, mi-au povestit ulterior că s-au întâlnit cu el în ziua aceea. Au stat de vorbă, au glumit, iar Cornel a schiat tot mereu. Între orele 16 şi 18 Liviu s-a autoincendiat, a agonizat şi a murit. A murit în mod dubios. În două ore nu se moare din aşa ceva. Sunt marii arşi care rezistă o zi, două, trei. Ei mor de infecţie generalizată, de blocaj renal, de infarct miocardic. Dar nu mor în două ore decât dacă le-au fost atinse punctele vitale. Din depoziţiile unor martori reiese că la venirea salvării era conştient, iar el a fost stins destul de repede, avea şi haine destul de groase pe el…

Cine a suportat cheltuielile de înmormântare?

Eu, bineînţeles. E adevărat, am primit şi nişte ajutoare de la întreprindere.

A fost lume la înmormântare?

Vai de mine! A fost îngrozitor de multă lume. Eu m-am speriat când am văzut puhoiul acela de oameni. Iniţial crezusem că vom fi doar noi, cei câţiva membri ai familiei şi poate ceva prieteni.

Cine erau oamenii aceia?

Nu pot să ştiu.

Doamnă Etelka, vă daţi seama că lumea a aflat despre cele petrecute în Poiană de la posturile de radio interzise. Evenimentul, incredibil pentru vremea aceea îngheţată de teroare, a mişcat sufletele împietrite ale oamenilor obişnuiţi. Gestul lui Liviu le-a redat speranţa, iar ei au simţit nevoia să fie alături de acest om, aflat pe ultimul său drum. O solidarizare extraordinară s-a produs atunci, mai tare decât orice urmă de frică, de laşitate. Poate doar la 15 noiembrie 1987 să mai fi existat o asemenea reacţie de mase. Fiţi sigură că organele de represiune au sesizat pericolul ce mocnea în mulţimea aparent inertă. De aceea au existat acele eforturi extraordinare ale Securităţii, ale organelor de ordine, pentru a oculta sau diminua la maximum cele întâmplate. Pentru regimul lui Ceauşescu fapta lui Babeş devenise un pericol uriaş. Toată hidoşenia acelui regim a fost dezvelită în văzul turiştilor străini şi români de schiorul care cobora înnebunit de combustia ce-l cuprinsese, şi care, în ciuda durerii şi groazei ce-l dominau cu siguranţă, a mai avut puterea şi luciditatea să scoată de sub hainele inflamate cartonul acela galben cu textul care îi explica gestul disperat. Ştiţi ce s-a întâmplat în realitate, ca efect al autoimolării de la 2 martie? Poporul român, atât de opresat şi de redus până la stadiul sclavagismului de stat, a văzut că se poate, că în România mai există încă oameni cu demnitate şi curaj. Că există eroi adevăraţi. Pentru câteva zile au simţit tentaţia vie a eliberării, au respirat aerul curat al speranţei şi au văzut în sacrificiul lui Liviu posibilitatea unei renaşteri naţionale. Nu sunt vorbe mari, doamnă, sunt realităţi! Spuneţi-mi, vă rog, doamnă, coşciugul a stat în tot acest timp închis?

Da, a stat închis tot mereu. Eu cred că a fost mai bine aşa. Oamenii au vrut să mă protejeze. M-am tot gândit dacă aceşti oameni au fost binevoitori sau răuvoitori. Eu am zis că şi medicul acela a fost binevoitor, şi cei de la morgă au fost binevoitori…

Înmormântarea a fost asistată de preot?

Da, a fost preotul de la Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril.

Unde l-aţi înmormântat?

La Cimitirul Municipal.  

Deci, Liviu a avut parte de slujbă creştinească? Ştiţi, de obicei, sinucigaşilor nu li se acordă slujbă religioasă pe considerentul că acest act este un păcat biblic fundamental.

Preotul a venit şi acasă, a făcut slujbă şi acasă, şi la biserică.

Ştiţi ce înseamnă asta, doamnă Etelka? Înseamnă că nu a fost considerat ca fiind sinucigaş, înseamnă că Liviu, de fapt, a murit de altceva. Este o presupunere gravă, dar toate aceste indicii duc spre o concluzie paradoxală, e drept, favorabilă ideii de mai înainte, că moartea i-a venit prea repede şi nu urmare directă a flăcărilor, care nu l-au putut arde atât de profund şi atât de letal. Misterul şi explicaţia acestei morţi se află, mai mult ca sigur, ori în maşina salvării care l-a transportat la spital, ori în ungherele Spitalului Judeţean.

Îmi amintesc mereu despre fratele lui Cornel care devenise extrem de agitat după ce a fost chemat la spital de asistenta aceea. Se simţea foarte implicat, el îl văzuse pe Cornel după incendiere, el aflase probabil ceva, ştia ceva…

Cât timp a stat coşciugul acasă l-aţi fi putut deschide? Dacă cineva dorea să-l deschidă, nu era nici o problemă, nu?

Nu era nici o problemă.

Dar n-a avut nimeni curaj să-l deschidă…

Nu, nu…Iar eu mi-am propus să ascult cu stricteţe de sfatul medicului acela de la „urgenţe”. Doream să mă protejez, să mă apăr de spaima unei imagini care ar fi putut să mă afecteze tot restul vieţii.

Cât timp a stat coşciugul închis în casă?

Trei zile. Joi s-a întâmplat nenorocirea, iar duminica a fost înhumarea.

Ce i s-a scris pe Certificatul constatator de deces? Aţi văzut acest document?

Parcă am văzut ceva, dar nu îmi mai aduc aminte.

Unde este acum acel act?

L-a luat cineva, nu ştiu cine l-a luat. În zilele acelea am alergat mai mult singură. Eram pierdută cu totul şi, chiar dacă m-au mai ajutat colegul acela şi rudele, cu actele şi cu banii am acţionat singură şi, iată, acum nu mai ştiu nimica.

Doamnă Babeş, comportamentul lui Liviu prevestea un asemenea deznodământ? Era liniştit de felul său?

Foarte liniştit, foarte liniştit… Eu eram cea revoltată de tot ce se întâmpla, eu eram singura care mai mârâiam, iar el se uita la mine şi nu zicea nimic. Îl întrebam uneori revoltată: „Tu nu comentezi nimic, domnule?”

Chiar aşa, cum se manifesta, în general, faţă de realităţile zilnice, faţă de viaţa pe care o ducea, faţă de Ceauşescu? Vă rog să-mi spuneţi, nu vă fie frică, nu mai e cazul! Ce zicea?

Ei, se mai revolta el, dar foarte rar, spunând mai mult pentru sine: „Nu se mai poate, nu se mai poate, nu mai suport!”

Spunea că nu mai suportă!…

Da, asta spunea atunci când era supărat.

Avea probleme la serviciu?

Eu auzisem că ar fi avut ceva probleme la o şedinţă de partid.

A fost membru P.C.R.?

Da, a fost, dar îşi predase carnetul de partid nu cu mult timp în urmă.

Deci îşi predase carnetul de partid?

Am aflat asta ulterior. Mi-a spus cineva că soţul meu se tot plângea la unii colegi că doreşte să-şi schimbe locul de muncă pentru că la serviciul ăla erau peste tot codoşi, informatori, oameni de nimic, care se ocupau numai de ticăloşii. Locul ăsta de muncă îi crea mari nemulţumiri. Îl întrebam: „De ce nu pleci?” A vrut să plece la o altă întreprindere, situată pe lângă uzina Steagul Roşu, unde conducea un fost şef de-al meu, care mi-a promis că-l ajută. Când s-a prezentat pentru formele de transfer, omul de la „cadre” i-a spus că nu-l poate angaja pentru că la dosarul personal figura cu rude în străinătate. Avea un unchi în Austria. Venise acasă complet debusolat, era furios cum nu-l mai văzusem. Unchiul lui plecase din ţară în timpul războiului, nu se mai întorsese niciodată, iar noi nu ţinusem nici o legătură cu el.

Avea Liviu probleme cu somnul?

Da, de un timp începuse să aibă insomnii.

Cu prietenii se comporta normal? Avea faţă de ei reacţii de revoltă pentru ceea ce se întâmpla?

Ar fi vrut el să le spună prietenilor ce are pe suflet, dar nu prea avea cui. Tuturora le era frică, le era frică unii de alţii.

Şi totuşi, din comportamentul lui nu reieşea ceea ce avea de gând să facă?

Nu, nici o clipă nu mi-a trecut prin cap vreo bănuială.

Poate din picturile lui să iasă la lumină partea ascunsă a vieţii lui.

Într-adevăr, acum înţeleg mult mai multe privindu-i lucrările. Dar atunci mi se părea normal să aibă ideile lui, chiar şi aşa de pesimiste cum se arătau a fi.

2014/03/01//343435-foto1.jpgCând picta Liviu? Cum îşi oferea el acest timp preţios dedicat creaţiei?

În primul rând trebuie să vă spun că soţul meu era un om extrem de iute. Venea acasă, mânca şi se retrăgea în camera unde îşi avea amenajat atelierul şi se apuca de lucru. Trăiam relativ liniştit. Eu aveam preocupările mele gospodăreşti, el pe ale lui, artistice.

Îi plăcea să bea?

Nu, vai de mine… Şi când mergeam la câte o sindrofie, servea cu extrem de multă măsură.

Citea?

Da. Îi plăcea lectura. Avea, de asemenea, multe cărţi legate de pictură, avea albume, cataloage, colecţiona cărţi vechi. Stătea ore în şir prin anticariate.

Textul “Stop morder, Auschwitz-Braşov” trebuia să-l fi inspirat de undeva. Ştiţi cumva când l-a scris? (N.a.: respectăm formula „morder” aşa cum a folosit-o înainte de moarte însuşi Babeş pe cartonul galben. Ea este varianta germană, dar fără tremă, şi nu cea engleză - „murder”, după cum se credea iniţial. Argumentul este susţinut de faptul că pe verso-ul unui tablou, Babeş avea să scrie „ende” şi nu „the end” - sfârşit.)

Nu ştiu, dar am aflat ceva amănunte abia după Revoluţie de la un domn de la Asociaţia „15 Noiembrie 1987”, care mi-a vorbit despre faptul că acest text era scris pe un carton galben. Aflase şi el de la Securitate, că s-a dus să întrebe după ce s-au organizat în asociaţie după 1989. Aşa i-au spus ăia. Am fost şi eu să mă interesez, dar pe 8 martie 1989. Îmi amintesc că toată lumea serba Ziua femeii. Iar eu nu-mi găseam locul. Cu mine nu mai vorbea nimeni. Toţi fugeau de mine. M-am trezit pe lume deodată singură, fără prieteni. Telefonul nu mai suna deloc. Dacă apelam eu pe cineva simţeam că sunt evitată. Aşa că, pe 8 martie am ieşit din casă, nu mai suportam închisoarea de acasă. Am ajuns în preajma Teatrului Dramatic şi am văzut vis-a-vis Procuratura. Ştiam că de cazul soţului meu se ocupase procurorul Şaramet. Nu ştiu cum de am avut curajul, eu care sunt o mare timidă, să calc în clădirea Procuraturii.

O fi acelaşi procuror Şaramet de astăzi?

Eu cred că e acelaşi. Am trecut pragul Procuraturii de parcă cineva m-ar fi condus acolo şi am căutat din uşă în uşă până am reuşit să-l găsesc pe domnul procuror. M-a primit imediat. Era elegant îmbrăcat, arăta frumos. M-a ascultat tot timpul cu atenţie. Eu simţeam nevoia să-i mărturisesc cât de bine am trăit alături de Cornel, că ne-am căsătorit din dragoste. Nu mi-a spus nimica rău, nu m-a dat afară, m-a ascultat până la sfârşit. Dar precizări despre Cornel nu mi-a dat deloc.

Ar fi interesant ce ar putea spune azi domnul procuror. În fond, domnia sa a instrumentat un dosar fără efecte juridice imediate, eventual ar putea fi depozitarul unor informaţii extra-dosariale. Bănuim că piesele de la dosar erau edificatoare pentru închiderea acestui caz. Decisiv a fost actul medical de deces, care probabil stipula clar autoincendarea cauzatoare de moarte.

A fost extrem de civilizat: parcă şi dânsul mi-a pomenit despre hârtia aceea galbenă. Oricum, eu am vorbit mai tot timpul, iar dânsul m-a ascultat cu răbdare.

Spuneţi-mi, am înţeles că relaţia dumneavoastră de familie cu Liviu era bună. Eraţi fericită cu el?

Ne împăcam foarte bine. Ne-am căsătorit după cinci ani de prietenie. Eu zic că ne potriveam unul cu altul.

Era armonie în casa dumneavoastră. Deci nu se poate spune că gestul lui Liviu ar fi putut să fie urmarea vreunei eventuale relaţii familiale precare.

Nu, nici vorbă.

Cu Liviu aţi întemeiat o familie mixtă din punct de vedere etnic. Aţi pus, cum se zice, de o familie tipic ardelenească: un român cu o unguroaică.

Un ortodox cu o reformată. Părinţii lui nu prea m-au agreat. Dar au acceptat până la urmă.

Cine se considera mai tare în casă, el românul, sau unguroaica?

Noi nu am avut nici o disensiune de acest gen. Am trăit în armonie, cum trăiesc atâtea familii ardeleneşti. Cununia religioasă am făcut-o la ortodocşi, iar fiica noastră e botezată tot ortodox.

Era un om vesel, Liviu?

Ooo, în orice anturaj era întotdeauna animatorul. Ştia o groază de bancuri bune. El chiar spunea că bancurile salvează acest popor de la dispariţie. Ştia, de asemenea, să danseze foarte bine. De multe ori eram invitaţi de dragul prezenţei lui optimiste, pline de bună dispoziţie.

Şi totuşi, ar putea exista în viaţa lui vreun prieten căruia să-i fi mărturisit lucruri care nu se pot spune nici măcar soţiei?

Nu, pentru că el n-ar fi spus nimănui, sub nici un chip, ceea ce el planifica.

Nici cu fratele lui nu comunica mai îndeaproape?

Cornel a fost un om extrem de tare, un caracter uriaş, care a ştiut bine că destinul lui se va opri undeva pentru a salva, dacă nu comunitatea întreagă, măcar să se salveze pe el din mizeria morală în care trăia, dar să se salveze cumva exemplificator pentru ca acest fapt să nu se petreacă în anonimat, la fel cum nu se putea bucura în anonimat să danseze, să glumească şi, mai ales, să picteze. Doar el nu picta pentru el, era totuşi membru al Uniunii Artiştilor Plastici Amatori, avusese tablouri expuse, era apreciat.

Povestea a devenit mult mai limpede acuma, dar şi…mai confuză în acelaşi timp. Din cauză că, iată, nimeni nu a văzut încă dosarul de la securitate al lui Liviu Corneliu Babeş. […] Cel mai apropiat om faţă de Liviu aţi fost dumneavoastră. Vă pun o întrebare grea. Faptul că Liviu Babeş a pornit prin tentaţia sinuciderii spre actul lui eroic, deşi suntem convinşi că nu din această cauză a murit, pare un gest de laşitate faţă de familia lui, lăsându-şi copilul şi soţia fără apărare, fără sprijin. Cum vedeţi această ipostază?

Eu aşa am considerat atunci, chiar multă vreme după aceea am văzut în gestul lui o laşitate.

Şi totuşi, gândiţi-vă, dacă nu şi-ar fi pus alături de trupul lui prăbuşit cartonul acela galben nimeni nu ar fi ştiut pentru ce a făcut-o şi s-ar fi putut declara că a fost un gest de laşitate, că a abdicat de la lupta cu viaţa. Dându-şi foc în semn de protest, a declanşat o luptă enormă pentru salvarea vieţii libere în România. Un paradox, nu-i aşa?

Într-adevăr, mesajul lăsat la rădăcina bradului a schimbat pentru mine şi Gabi tot rostul acelei întâmplări groaznice. Toată laşitatea cu care îl acuzam în sufletul meu s-a transformat deodată în ceva extraordinar.

Adică, în ochii dumneavoastră şi ai copilului el devenise un erou!

Da, eu îl consider un erou pentru că prin gesturi puţine ne-a arătat că nu era de acord cu lumea pe care o trăia, pentru ca, de fapt, adevăratul gest, cel de pe urmă, să demonstreze ce fel de om era, ce curaj şi ce demnitate avea! Cu puţine cuvinte ne făcea să înţelegem, să deducem mai mult, că în societatea lui Ceauşescu valoarea se distrugea continuu. Avea ce avea cu ratarea valorii umane, căreia nu i se permitea manifestarea liberă. Spunea că personalitatea umană se sufocă şi nu este lăsată să iasă la iveală. Era foarte supărat din acest motiv. Eu l-am mai sâcâit cu întrebarea: „Crezi că dincolo e mai bine?”

Ce însemna, de fapt, acest „dincolo”?

În capitalism. Cornel insista să-mi spună că acolo dacă eşti bun eşti lăsat să te afirmi. Aici nu ai voie să fii tu însuţi. Îşi simţea libertatea grav afectată. […]

Doamnă Babeş, credeţi că prin acel carton galben, lăsat de el pe pârtia de schi din Poiană, a oferit oamenilor suficient de explicit mesajul lui de martir?

Opriţi moartea! Cel mai important mesaj acesta este.

Să ceri oprirea morţii prin moartea ta, deosebit de tragică modalitate, imposibilă de înţeles cu mijloacele noastre modeste de a reacţiona. În fond am fost contemporani cu el şi am acceptat cu toţii acel mod mizerabil de viaţă, fără să ne gândim la asemenea metode de protest. Dar nici măcar nu visam că vom putea protesta… deşi fuseseră unii care au făcut-o înainte şi care au fost pedepsiţi exemplar. Au dispărut pur şi simplu din Braşov cu toţii. Nu mai ştiam nimic de muncitorii arestaţi în noiembrie 1987.

Vă amintiţi cum prin anii ‘88-’89 se tot auzeau zvonuri că au început să dispară oameni, că au fost alţii găsiţi morţi prin păduri cu capetele tăiate sau cine ştie ce alte grozăvii. Dispăreau oamenii într-un mod ciudat. Pe de altă parte, pe străzi, oamenilor le era frică să stea în grupuri mai mari de trei persoane. Ar fi fost împrăştiaţi de miliţie din obsesia pentru tot felul de conspiraţii. Erau deja un grup periculos pentru ordinea socială.

Deveniserăm un popor de paranoici.

Astăzi, lumea a uitat de toate acestea, dar atunci acest stres al dispariţiilor subite şi al lipsei de comunicare ar fi putut, într-adevăr, să declanşeze în sufletul sensibil şi introvertit al lui Cornel acel semnal care să-l împingă decisiv spre gestul lui fatal. Nu trebuie uitate serile când nu era deloc electricitate. Stăteam toţi trei la lumânare sau la lampa cu gaz ca nişte legume şi nu puteam face nimic. La bloc, fără curent eşti ca şi paralizat, eşti rupt de restul lumii. Lampa de gaz îl revolta cumplit pe Cornel, îl vedeam cum ţine în el supărarea. M-a văzut într-o zi călcând rufele cu un fier încălzit pe sobă. S-a uitat mirat la mine şi m-a întrebat de ce nu mă revolt. I-am spus că sunt revoltată, dar ce să fac mai mult. Trebuia să supravieţuim. Cornel s-a oprit brusc din agitaţie şi mi-a spus pe un ton gânditor: `Etuş, tu eşti mult mai puternică decât mine, deşi te-am crezut întotdeauna o femeie slabă.”

Acesta a putut să fie un alt moment important pentru el. În acea clipă a constatat că poate avea în continuare, prin dumneavoastră, un om de bază în ceea ce priveşte creşterea şi îngrijirea copilului.

S-a gândit, oare, că voi fi singură vreodată?

Este o premisă şi aceasta la scenariul pe care şi-l concepea cu siguranţă. Rămâne clar un lucru deosebit de important: întâmplarea nefericită din 2 martie e premeditată, de aceea mesajul său a fost conceput atât de succint, dar atât de penetrant. Locul, ora, modalitatea, toate au fost gândite îndelung, nimic nu a fost întâmplător. Faptul de a fi schiat toată ziua, înainte de autodafe, demonstrează ori dorinţa de a se mai bucura de viaţă, de feeria zăpezii însorite, ori că aştepta un moment mai favorabil, când pârtia trebuia să se umple cu turişti, străini mai ales. La ora patru după-amiază s-a hotărât. Venise momentul să spargă stavila! […]

Da, bănuiesc că aşa este, deoarece Cornel asculta cu regularitate radio „Europa Liberă”, era informat despre ceea ce se întâmpla în lume. Dar cu mine nu comenta niciodată ceea ce asculta.

Apropo, vă amintiţi, radio „Europa Liberă” a anunţat evenimentul din Poiana Braşov?

Da, aflasem că imediat s-a şi anunţat ştirea cu autoincendierea lui Cornel, desigur aflasem de la alţii, după câteva zile. Chiar Constantin Neculai Munteanu a făcut un comentariu pe larg despre această întâmplare, definind-o pe post ca fiind un act de martiriu. […]


2014/03/01//343434-liviu-babes.jpgÎntr-adevăr, presa de după 1990 este foarte bogată în aceste comentarii. Spuneţi-ne, alte amănunte legate de eveniment v-au mai fost aduse la cunoştinţă ulterior?

Nu, nu prea am mai aflat nimic. Şi poate a fost mai bine. E atât de subţire peretele dintre normalitate şi anormalitate, încât mă felicit că nu am rămas în memorie cu imaginea unui Cornel Babeş mutilat, sau cine mai ştie cum…

Securitatea v-a mai căutat atunci, în 1989?

La mine la serviciu a venit odată un securist tânăr.

La cât timp după înmormântare?

Imediat. Directorul de la întreprinderea mea mi l-a prezentat şi m-a rugat să merg cu el la mine acasă şi să-i arăt tot ce vrea el. Am plecat împreună, i-am arătat tot apartamentul. Apoi securistul m-a rugat să-i mai arăt sertarele, locul unde îşi ţinea vopselele, sculele de sculptat, mi-a cerut actele de casă.

Nu a luat nimic cu el?

A luat nişte caiete în care Cornel avea tot felul de schiţe, desene, proiecte de lucrări. Erau acolo şi mici adnotări…

Aveau ei motivele lor de scotocire. Asta a fost singura dată când v-au deranjat?

Da, singura dată. S-a purtat civilizat cu mine, am vorbit tot felul de banalităţi.

Spuneţi-mi, aţi avut impresia că era telefonul sub supraveghere?

Da, eu cred că era ascultat. Ba mai mult, vecinii mi-au mărturisit după 1990 că scara blocului meu era tot mereu supravegheată de cineva.

Asta demonstra spaima care îi cuprinsese pe toţi torţionarii. Simţeau că sfârşitul e aproape şi făceau exces de zel din orice.

Pe mine nu m-a interesat nimica. Eu eram cu necazul meu mare, aveam grija copilului şi frica de a nu-l fi traumatizat moartea tatălui ei. Şi totuşi, am mai avut un contact interesant cu un securist. Am avut atunci o relaţie interesantă cu o doamnă psiholog, pe nume Butnaru. Lucra în uzina Tractorul. Îl cunoscuse pe Cornel în trenul de Bucureşti şi, după ce s-au despărţit, i-a promis că vine să-l viziteze pentru a-i vedea lucrările. Doamna era probabil colecţionară. Vizita a avut loc, iar doamna psiholog a rămas impresionată de unele din lucrările lui Cornel. A ales atunci o lucrare, dar nu a luat-o fiindcă nu era înrămată, Cornel urmând să rezolve această operaţiune. Am mai ţinut noi legătura telefonic, dar doamna nu a mai venit pe la noi. Întâmplător sau nu, doamna Butnaru m-a sunat pe la mijlocul lunii martie 1989, la câteva zile după nenorocire. M-a întrebat uimită dacă cel ce şi-a dat foc este într-adevăr Cornel. M-a vizitat apoi acasă, ceea ce era extraordinar pentru vremea aceea de izolare în care mă găseam. Am stabilit o zi pentru a merge la mormântul lui Cornel. Îmi amintesc că atunci când ne-am apropiat de mormânt, din senin a apărut un tip cu un pulover jaquard pe el, foarte la modă pe atunci, şi cu o şapcă rusească de blană pe cap. Era foarte agitat, se tot plimba fără nici o treabă în jurul nostru. De câte ori venea prea aproape noi numai scoteam nici un cuvinţel. Ne deranja vădit. La un moment dat l-am întrebat: „Doriţi ceva, sunteţi cumva gropar?” Individul a mormăit ceva de neînţeles şi ne-a lăsat apoi în pace. Era sinistră toată treaba aia, noi două singure-singurele în cimitirul ăla imens, alături de un ins ciudat, cu un comportament inexplicabil… Doamna Butnaru a făcut remarca: „Sunt sigură că ăsta a fost un securist, Uite, dragă, nici la mormânt nu îl lasă pe bietul Cornel în pace!”

V-aţi mai văzut de atunci cu doamna psiholog?

Da, i-am dat tabloul pe care şi-l alesese. I-a scris şi o poezie lui Cornel, în memoriam.

Atunci în ’89,din cauza terorii, toată lumea vă evita, fugea de dumneavoastră ca de o ciumată. Dar după căderea dictaturii cum a fost?

În primele luni, ianuarie – februarie - martie 1990, toată lumea ne asalta cu atenţie, cu respect. Lumea se schimbase cumva.

Vă ajută astăzi cu ceva faptul că sunteţi văduva lui Liviu Cornel Babeş?

Nu mă ajută cu nimic. Câteodată îmi vine să mă ascund, să nu mă ştie nimeni.

Este România mai bună, mai umanizată, după sacrificiul lui Liviu?

Nu ştiu ce să zic. Eu nu prea mai cunosc lumea, nu prea am contacte cu oamenii. M-am izolat, mă simt mai bine aşa. Dar ceea este mai sigur, pot să vă spun că lumea este mai invidioasă ca oricând. A fost foarte greu atunci, este greu şi acum, când ai nevoie, în plus, de şansă, de şansă mare. Altfel eşti la fel de mic, de neputincios ca atunci, în 1989. Am câştigat un lucru important, însă: putem vorbi liber măcar. Cam puţin, totuşi, pentru sacrificiul atâtor oameni la Revoluţie. Chiar şi pentru ceea ce a făcut Cornel este extrem de puţin. Un preţ enorm pentru un rezultat, deocamdată, minor pentru marea masă a populaţiei din România.

Dacă ar fi supravieţuit lui martie 1989 şi Revoluţiei din decembrie cum credeţi că s-ar fi descurcat astăzi Liviu?

Avea un spirit deosebit de întreprinzător, era activ şi pasionat. Dar nu sunt sigură că ar fi reuşit. E chestie de conjunctură, trebuie să ai acel stil care pe soţul meu îl enerva în aşa hal la unii din colegii lui de la Prefabricate. Din păcate, oamenii nu au avut cum să se schimbe. Nu te poţi lepăda de comunism ca de nişte haine. Gata, le-ai dezbrăcat, ţi-ai luat joben şi eşti capitalist. De-aia azi sunt unii extrem de bogaţi, iar marea majoritate este aproape muritoare de foame.

Şi totuşi, a meritat sacrificiul lui Liviu Babeş?

Eu am spus întotdeauna că soţul meu a fost programat pentru un semnal. Ceea ce este clar e că pentru noi, familia lui, nu a meritat sacrificiul. Un copil să rămână fără tată nu e un lucru uşor. Suntem sărace amândouă, avem servicii, dar Gabi câştigă extrem de puţin şi are un serviciu traumatizant psihic, făcând asistenţă socială la toţi defavorizaţii sorţii, ea care are sufletul atât de afectat de moartea tatălui ei. Şi pentru munca asta câştigă umilitor de puţin. Totuşi, în ansamblu, este clar că am avut parte de schimbare, şi încet-încet, în ultimii ani s-au câştigat multe în sensul drepturilor omului. Acum poţi încerca să fii bun, să ai valoare, dar dacă nu ai şansă nu te poţi afirma. Alţii, care nu au nimic de spus, sau au fost duplicitari şi atunci şi acum, astăzi sunt realizaţi. Majoritatea celor care s-au ajuns nu au nimic în ei. Îi vezi în limuzine mai scumpe decât casele, dar şi cu case de vis, şi când începi să vorbeşti cu ei constaţi că nici nu au suflet. Sunt mari şi tari, iar tu eşti mic, mic, şi nu ai decât dreptul să îi priveşti. Atât! Cu ce au fost mai buni oamenii aceştia decât alţii să merite atâtea drepturi şi bogăţii?

Este aceasta o mare tristeţe, care îţi dă dreptul să crezi că totul este inutil. Din păcate, dreptatea în lume are reguli de neînţeles. Aţi făcut vreo cerere la C.N.S.A.S. pentru a-i vedea dosarul lui Liviu?

Nu am făcut nici un demers. Am fost odată până la poarta S.R.I.-ului, dar n-am îndrăznit să intru. Dar nu se ştie dacă dosarul mai e la Braşov.

Îmi amintesc de timpul când eram redactor şef la cotidianul “Mesager” din Braşov şi iniţiasem o anchetă privind cazul Babeş, veneau la mine tot felul de „oameni de bine” şi-mi spuneau: „Ce faci domnule, te ocupi de un nebun?” „Ce nebun, le ziceam eu, Liviu Babeş este un erou!” Mi-am dat seama că unora nu le convenea ca Babeş să fie aşezat în rândul lumii în ipostază de erou, cu atât mai puţin de martir. Au lansat zvonul cu nebunia pentru a-l compromite definitiv. Există, probabil, culpe legate de adevărata faţă a morţii a lui Liviu, există poate şi mustrări de conştiinţă. Pot exista chiar temeri pentru ceea ce s-a întâmplat din clipa în care l-au suit în maşina salvării. Aici este un mare semn de întrebare! Aceiaşi oameni de ieri, care aveau puterea de a hotărî, au rămas în mare parte şi azi. Turnătorii de ieri sunt onorabilii de azi, şi vreau să vă spun că Ceauşescu a creat o armată uriaşă de delatori.

Vă fac o mărturisire pe care nu am mai făcut-o nici unei persoane din afara familiei. Cumnatul meu, cel care venise la spital înaintea mea, a păţit o mare transformare după acel eveniment. El, de atunci, nu s-a mai simţit bine cu sănătatea niciodată. Tot timpul se plângea că nu se simte bine, era ciudat în comportament, era bolnav tot mereu. Până la urmă a murit de artrită, dar s-a chinuit destul, sărmanul.

Înainte de moartea lui Liviu era tot bolnav?

Nici vorbă. Era mai vital decât fratele său. De aceea v-am spus că sunt liniştită pentru că nu am insistat să-l văd pe Cornel mort. Eu aveam obligaţia să-mi cresc copilul.

Ce credeţi că ar trebui făcut pentru memoria soţului dumneavoastră?

Ce să mai facem? Nu ştiu ce să zic.

Bine, dar sunteţi de acord că gestul lui Liviu nu poate fi dat uitării pur şi simplu numai pentru că există printre noi ipocriţii care îşi urmăresc cu nesimţire doar interesul propriu de a acumula cât mai multă avere, dar mai ales sunt atenţi să-şi ascundă trecutul care i-ar încrimina definitiv. O naţiune întreagă îi este datoare cu un respect profund. Acest om a murit pentru libertatea naţiunii, care azi nu are dreptul să uite acest sacrificiu enorm. La 15 ani de la moartea lui, Babeş este înmormântat într-un loc cumplit de anonim, pierdut printre miile de cruci ale unui cimitir imens. Nu are un monument cât de cât, iar la locul martiriului, o cruce de fier modestă aduce aminte trecătorului ocazional de cel ce a fost omul- torţă.

Aşa este. I-am făcut mormântul cu slabele mele puteri financiare, i-am pus o ramă simplă din beton şi o cruce din mozaic, cu un text simplu cu numele lui, şi atât. Acuma chiar că mă gândeam să-i pun deasupra placă. Este prea departe şi mi-e greu să vin să îngrijesc florile. Vedeţi, cei care au murit la Revoluţie au fost înmormântaţi în Parcul Central. E drept, au venit şi la mine într-un timp să mă roage să fiu de acord să-l mut şi pe el acolo.

Cine a fost să vă facă propunerea asta?

Cred că cei de la „15 Noiembrie”. Ei săracii au făcut an de an ceremonii de aducere aminte. Le-am spus că nu am nimic împotrivă să-l deshumeze. Ei bine, nu s-a mai întâmplat nimic de atunci.

Probabil, cineva nu a fost din nou de acord ca Liviu să stea acolo unde îi este locul, adică în amfiteatrul eroilor neamului.

Am trecut deseori prin parcul acela, am citit plăcile funerare. E acolo o fetiţă de patru anişori, care a murit săraca ucisă de un glonte rebel, fiind în pat alături de bunica ei. Şi mi-am zis că dacă copila aceasta este considerată erou pe bună dreptate, atunci de Cornel ce să mai zic? Mare tristeţe am în mine văzându-l pe soţul meu uitat pe nedrept de cei care au organizat acest loc de odihnă din centrul oraşului pentru eroii-martiri ai Revoluţiei. În fond, Cornel a deschis în 1989 Revoluţia Română Anticomunistă! Nu poate nimeni contesta acest lucru. Făceam o comparaţie cu fetiţa aceea, Dumnezeu s-o odihnească în pace!, că-mi pare rău că nu a mai apucat să crească şi ea mare, că a murit din pură întâmplare şi e considerată Erou al Revoluţiei Române. Eram nedumerită, şi mai sunt şi acuma: atunci înseamnă că Babeş nu este considerat un erou? Vedeţi dumneavoastră, dacă el nu şi-ar fi pus alături de el hârtia aceea galbenă, aş fi stat în banca mea tot restul vieţii, dar mesajul acela a răsturnat toate opiniile despre doar o simplă sinucidere, ce e drept spectaculoasă.

Va trebui să acceptaţi ideea că Liviu nu avea o altă cale pentru a protesta, pentru a-şi salva viaţa mistuită de batjocură şi umilinţă. Chiar şi în cea mai neagră disperare omul mai speră că nu va muri totuşi. Poate a crezut totuşi că nu o să moară, că o să îndrepte lumea prin tentativa lui. Dar poate ştia că o să moară, şi de aici încolo putem simţi din plin adevărata tragedie a acelei fapte de-a dreptul excepţionale. Sunteţi, vreţi nu vreţi, soţia lui Liviu Corneliu Babeş şi, de pe poziţia unui om care a suferit alături de el şi pentru el, vi s-a permis de către Dumnezeu să asistaţi direct la evoluţia şi la sfârşitul acestui om deosebit. Aveţi puterea, căci autoritatea morală este clar că o deţineţi, să daţi un mesaj românilor de astăzi, dumneavoastră, unguroaica Etelka, soţia unui român strălucitor, de rară excepţie. Vă rog, faceţi-o, meritaţi o asemenea onoare!

Eu nu pot să fac apel decât la ceea ce mi-a plăcut şi mie şi lui Cornel întotdeauna: corectitudinea. Este timpul ca oamenii să-şi ţină cuvântul dat, să fie drepţi şi să renunţe la modul de a fi atât de dezorganizaţi, de neuniţi, de egoişti.

Dar despre laşitatea oamenilor, de care v-aţi lovit atât de mult, ce ziceţi?

Laşitatea oamenilor? Ar fi bine ca toţi aceştia să se uite în oglindă, să se analizeze în tăcere şi, din când în când, poate să-şi dea seama de condiţia lor tristă. Gândiţi-vă cât de plăcut e să vezi oamenii când zâmbesc sincer, chiar dacă o fac din simplă politeţe, şi e atât de trist să-i vezi indiferenţi, egoişti. Au uitat de unde au început şi prin ce mizerii au trecut. În fond, doar toţi avem o singură viaţă. Nimeni nu duce cu el nimic pe lumea cealaltă.

Într-o recentă emisiune televizată, la care aţi fost personal invitată, s-a discutat despre cultul eroilor la români.

Da, îmi amintesc că s-a insistat mult pe subiectul ăsta.

Se subînţelegea, de fapt, că cetăţenii acestei ţări şi-au pierdut obiceiul evocărilor istorice, ei sunt grăbiţi, au preocupări importante, dar şi meschine.

L-am urmărit, nu de mult, pe Andrei Pleşu tot la televiziune. Povestea că noi nu ştim decât să ne lăudăm când e cazul, sau când nu e cazul, cu Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Ţepeş, dar despre ceea ce a fost în istoria ulterioară nu mai zicem nimic. De parcă eroii, marile personalităţi ale acestei ţări au dispărut odată cu vechii domnitori.

Într-adevăr, trăim la umbra unor legende apuse de mult, ne tot căutăm temeiuri de identitate şi sămânţă de popor eroic, crezând că astfel am deveni mai buni. Iar eroii noştri recenţi sunt uitaţi cu o nerecunoştinţă flagrantă sau sunt trataţi cu o ipocrizie greţoasă, după cum sunt dictate interesele de moment. Şi din această cauză rezultatul nu este decât unul singur: trăim foarte prost, doamnă Etelka. Noi încă nu recunoaştem ce este de recunoscut: eroii, dar şi erorile noastre. O întrebare finală, stimată doamnă: Liviu credea în Dumnezeu?

Da, credea sincer în Dumnezeu, dar nu era un practicant. Îşi făcea conştiincios rugăciunile. Şi lucrările lui au un misticism tainic în ele, nu vi se pare? A plecat să schieze într-o lume mai bună. Sunt convinsă că această lume i-a dat curajul acela minunat şi că roata de foc în care se transformase şi care se rostogolea la vale nu era altceva decât calea şi viaţa. Noua viaţă, şi a lui, şi a celor ce rămâneau aici, liberi să-l plângă, liberi să-l uite!

2014/03/01//343433-frontpres1-liviu-cornel-babes-comemorat-brasov.jpg

Comentarii

  • Melus Negrescu

    28 martie 2015 12:55

    Suntei, vrei nu vrei, soia lui Liviu Corneliu Babe i, de pe poziia unui om care a suferit alături de el i pentru el, vi s-a permis de către Dumnezeu să asistai direct la evoluia i la sfâritul acestui om deosebit. Avei puterea, căci autoritatea morală este clar că o deinei, să dai un mesaj românilor de astăzi, dumneavoastră, unguroaica Etelka, soia unui român strălucitor, de rară excepie. Vă rog, facei-o, meritai o asemenea onoare!- mi'a transmis mie mesajul acela, adică în calitatea mea de singur om care a luptat o viață întreagă pentru memoria martirului brașovean vezi poemul simfonic Liviana în , mi-a cerut pur și simplu ca să nu'mi mai bag nasul unde nu'mi fierbe oala, pentru că dânsa îl preferă pe securistul Postolachi, în fața unui muzician dezaxat ca mine.Punct.

    raspunde comentariului
  • vm

    02 martie 2015 16:46

    Frumos si impresionant articolul.

    raspunde comentariului

Ultima ora

anunturi mica publicitate

Urmareste-ne pe Facebook

Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.

Copyright © 2014. Toate drepturile rezervate RomaniaLibera.ro

Dezvoltat de Bluebay Design