Calarasi, Calarasi, mai mult praf decat oras!

Venind dinspre Bucuresti, intrarea in Calarasi iti da sentimentul neplacut al paraginii, al uitarii si caderii in derizoriu. Scheletele cladirilor Combinatului Siderurgic stau drept dovezi ale unui proiect respins de istorie. Imaginile retinute de retina se risipesc repede, fiind inlocuite de sveltetea unor vile ANL, create pentru tineri, pe locul unei comune de pescari si agricultori, Mircea Voda, devenita, gratie unei sistematizari judicioase, o prelungire a urbei Calarasilor. Si inca una de lux.
Calea Bucuresti (intre cele doua razboaie mondiale, o perioada, i s-a spus si I. Gh. Duca) se propteste in vechea vatra a Lichirestilor, asezare a stafetarilor care duceau calare corespondenta la Istanbul, de unde vine si numele de Calarasi dat orasului, reprezentata de cladirea-amiral, cladire-simbol – Prefectura. Cladirea, construita in stil vechi, conserva caracteristicile Calarasiului de oras bogat de campie si de centru al transportului de cereale in strainatate. Casa de Cultura si Teatrul Nou, strajuite de statuia marelui actor nascut in Calarasi Stefan Banica, prefigureaza continuitatea spirituala a urbei, vizitate in trecut de Sadoveanu, de Toparceanu, de multe alte personalitati de prima marime ale culturii romanesti.
Calarasiul se racordeaza la exigentele Uniunii Europene. Se ridica si o constructie ce va gazdui Casa Dreptatii, pe locul unde altadata era locuinta unui mare avocat al orasului. Calea Bucuresti s-a umplut de frenezia comertului divers. In locul celor 100 de carciumi ce erau proprii orasului, mai ales in perioada interbelica, a aparut un spatiu modern de destindere si recreere.

Reunirea unei generatii

Prilejul revederii dupa 20 de ani a orasului meu a fost inlesnit de participarea la reunirea unei generatii de liceeni care au absolvit in urma cu 55 de ani Liceul Stirbei Voda.
Animatorii acestei reuniri, de suflet si de aducere aminte, au fost doi straluciti intelectuali ai orasului, profesorul Petronel Dumitrescu si doctorul Cristinel Velciu. Este generatia care in ultimii doi ani de scoala privea cu amaraciune ca bacalaureatul, proba de legitimare a unui licean, fusese inlocuit cu asa-zisul examen de maturitate. Era perioada trista cand dispareau sau erau marginalizati pe nedrept profesori care facusera faima liceului, un Ionica Stefanescu, o Monica Ionescu, cea care ucenicise la scoala lui Parvan si Iorga, sau delicatul si exigentul Al. Z. Ionescu, de la care generatii intregi au invatat matematicile superioare, si multi, multi altii care au facut din apostolat o profesiune de credinta, pasionanta si decisiva pentru formarea elevilor ca intelectuali, ca oameni.
Locul vechiului liceu pastreaza neatinsa amintirea claselor, a curtii pentru recreatii, sala de sport, biblioteca din cladirea anexa. Directiunea scolii are meritul de a fi intretinut amintirile si spiritul de la Stirbei Voda prin mentinerea si buna gospodarire, incat ai mereu impresia ca, acum, este la fel ca acum mai bine de o jumatate de secol. Din pacate, localul vechiului liceu gazduieste in prezent un gimnaziu ce poarta numele de Carol I. Spun din pacate, pentru ca traditia unuia dintre liceele cele mai bune merita macar o placa amintind de o ctitorie istorica ce isi pastreaza si astazi faima. Despartirea de orasul mereu innoit se face prin stradute laterale, care sunt si ele in continua miscare urbanistica. Dispar insa gradinile si vechile livezi cu pomi fructiferi, noile constructii, edificate parca dupa un cod nescris al unei discipline dezordonate, sufoca prin apropiere, desfiintand spatiile de respiratie. Cladirile cu turnulete, de un gust indoielnic, se inghesuie intre casele decente, cat de cat moderne.
Locul de pe bratul Borcei se “bucura” de un slogan nu lipsit de adevar: Calarasi, Calarasi, mai mult praf decat oras!