Crin Antonescu şi Victor Ponta nu se mai înţeleg în chestiunea atitudinii lui Jose Barroso, cu privire la acţiunile USL din această vară. Poziţiile antagonice ale celor doi aliaţi relevă o nouă realitate: politica externă a României este acum marcată nu doar de divergenţele de viziune şi atitudine dintre Guvern şi Preşedinţie, ci şi de cea din sânul majoritatăţii parlamentare.
Diferenţele de ton şi de poziţionare ale celor doi nu decurg atât din convingeri, edu-caţie sau stil politic, cât, mai curând, din interesele divergente ale premierului Victor Ponta, care trebuie să îşi salveze cumva respectabilitatea în faţa Bruxelles-ului şi a liderilor occidentali dacă doreşte ca vocea sa să fie ascultată în viitor, şi ale preşedintelui PNL, Crin Antonescu, care, „retrogradat” în funcţia de parlamentar, nu are nici un motiv să menajeze sensibilităţile europene, în schimb pare să creadă că are toate motivele să îşi conserve şi chiar radicalizeze discursul antioccidental.
Niciunul dintre cei doi nu pare a fi european sau prooccidental din convingere şi niciunul nu pare să înţeleagă foarte bine nici cum funcţionează Uniunea Europeană şi nici măcar democraţiile occidentale. Victor Ponta continuă să creadă, aşa cum a declarat ziarului austriac Die Presse, că percepţia dezastruoasă pe care a avut-o tentativa de lovitură de stat a USL s-a datorat unui „PR excelent” al lui Băsescu şi unuia execrabil al USL, o convingere împărtăşită şi de Antonescu, însă în forma mai extremă a „operaţiunilor organizate coordonate şi finan-ţate”. Ambii împărtăşesc o convingere veche a comuniş-tilor români, care a funcţionat drept politică de stat până la Traian Băsescu, că în relaţiile cu Vestul totul este marketing politic şi că ceea ce este cu adevărat important nu este substanţa, fapta politică, ci modul cum îţi vinzi marfa, PR-ul.
Adevăratele sentimente ale lui Ponta faţă de Occident răbufnesc în atacurile pe care le-a adus jurnaliştilor celor mai importante publicaţii occidentale – The New York Times, The Washington Post, The Economist, Le Monde, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Der Spiegel -, culminând cu acuzaţia absurdă că ar fi fost agenţi ai fostei Securităţi, şi din acest punct de vedere nu se deosebeşte cu nimic de Crin Antonescu. Dife-renţele apar acolo unde Ponta îşi cere scuze pentru injuriile aduse Germaniei la o reuniune a Camerei de Comerţ germane, acolo unde declară întotdeauna într-un interviu dat presei străine – niciodată celei interne – că „regretă afirmaţiile” anterioare şi califică atitudinea lui Barroso drept „corectă şi echilibrată”, în timp ce o acuză pe Viviane Reding de antiromânism. Nu o face din convingere, ci din nevoie. Antonescu este liber să fie consecvent antioccidental şi egal cu sine însuşi în ignoranţă şi naţionalism, dar Ponta nu îşi poate permite acest lux pentru că nu-şi poate tăia toate punţile cu Bruxelles-ul şi cu America. Ponta este obligat să păstreze aparenţele pentru că este obligat să stea la masă cu delegaţia FMI şi pentru că trebuie să convingă Bruxelles-ul să-i acorde fonduri substanţiale de care depinde succesul guvernării. Antonescu nu l-a iertat nici azi pe Ponta că a acceptat lista de 11 cereri ale lui Barroso şi că a renunţat la eliminarea cvorumului, ceea ce l-a privat pe el însuşi de funcţia de preşedinte şi a torpilat referendumul şi, din acest motiv, nu poate accepta că Barroso a fost „corect şi echilibrat”.
În exerciţiul funcţiei, Ponta va mai fi obligat să facă reverenţe faţă de Bruxelles şi de Occident în interesul guvernării. Aceste gesturi îl vor îndepărta tot mai mult de Crin Antonescu, pe care nu îl interesează nici Occidentul, nici buna guvernare. Chiar dacă USL va câştiga alegerile, Europa va defini relaţiile dintre partidele acestei alianţe care se va menţine sau se va rupe de la Bruxelles.
