Cititi cu luare-aminte aceste fraze ale lui Isac Sirul (teolog crestin, sec. VII), care au imagini de o frumusete negraita despre scara pe care putem urca in Imparatia Cerurilor: Scara Imparatiei acesteia este ascunsa inlauntrul tau, adica in sufletul tau. Scufunda-te deci in tine (…) si vei afla acolo treptele pe care vei putea sa urci. Dumnezeule, cata intelepciune in aceasta imagine frumoasa! Adica avem in noi scara pe ale carei trepte putem urca, sus-sus de tot, pana in Imparatia Cerurilor! Ce frumos, ce frumos!
Aceste cuvinte mi-au amintit cateva versuri ale lui Nichita Stanescu, in care se spune ca avem aripi inlauntrul nostru, zburand cu ele intr-un aer curat, care e gandul: Oamenii sunt pasari nemaiintalnite/cu aripile crescute inlauntru,/care bat, plutind, planand/intr-un aer mai curat, care e gandul (din poezia Lauda omului). Si cat de sus poate zbura omul cu aripile crescute inlauntrul sau! Ehei, mai sus decat cu navele cosmice: Du-ma, fericire, in sus/si izbeste-mi tampla de stele… (din poezia Cantec).
Da… ce putere frumoasa poate avea omul: sa urce pe treptele scarii din sufletul sau pana la Ceruri, cum spune Isac Sirul, sau sa zboare cu aripile dinlauntrul sau, prin aerul curat, care e gandul, pana sa ajunga sa-si loveasca tamplele de stele, cum spune poetul.
Si ma gandeam… dar cu tristete… Foarte putini oameni, de-a lungul mileniilor, si-au putut dobandi o scara in suflet pe treptele careia sa urce pana la Ceruri, ci doar o scara in pantec si in cele de sub el, coborand adesea jos-jos de tot, in gropi adanci; nu si-au folosit aripile dinlauntru, nici macar ca o vrabie, ci au zburat jos-jos de tot, ca niste gaze…
