Există o tensiune între cel care eşti acum şi cei/cele din jurul tău, tensiune care se contorizează în funcţie de timpul la care eşti racordat în mod constant. Mulţi semeni trăiesc preponderent în trecut, în amintiri. Tensiunea dintre observatorul (aparent neutru) şi cel care trăieşte în trecut are parfum de melancolie şi de fân cosit. Desigur, cu condiţia ca amintirea trecutului să fie de bun augur, tonică. În general, avem tendinţa de a eluda cu trecerea vremii amintirile neplacute, de a le îmbălsăma într-o trenă digerabilă. Cel care trăieşte preponderent în viitor generează o altă specie de tensiune: precum o apă curgătoare, precum o cascadă uneori sau chiar o furtună de vară. Tensiunea viitorului este tonică în măsura în care nu şochează din cale-afară, poate fi ziditoare în măsura în care eşti pregătit lăuntric pentru schimbare.
Tensiunea celui ce trăieşte timpul prezent este precum apa unui lac de munte nemişcată aparent decât de oglindirea norilor ori de cea a copacilor şi a stâncilor din jur. Dar timpul prezent are o infinitate de nuanţe căci gândurile noastre – precum norii, precum copacii ori stâncile – sunt în continuă vibraţie. Precum un cal nărăvaş, tot astfel şi tensiunea prezentului este greu de stăpânit. Cel ce ajunge să pătrundă în adâncurile lacului de munte care este chiar lăuntrul său ajunge la tensiunea timpului Prezent. Adică la un alt fel de tensiune care aduce (fie şi pentru o clipă) pacea, zâmbetul. Tensiunea clipei trăite la maximum, tensiunea păcii lăuntrice, tensiunea zâmbetului de copil. Racordat la tensiunea Prezentului Viu ţi se poate deschide poarta isihiei…
