Singuratatea

Ma intrebi de cine sa te pazesti indeosebi? De multime. Nu poti sa te amesteci cu ea fara primejdie. (…) Niciodata nu ma intorc acasa cu sufletul cu care am plecat: ceva din armonia lui se tulbura, ceva din tot ce am alungat revine. Sunt cuvintele lui Seneca (filosof roman stoic, din "Scrisori catre Lucilius", scrisoarea a Vll-a). si mai departe Seneca spune ca vietuirea in multime, in gloata, ne imbie la viciu, ne pateaza fiinta; sa traim numai in mijlocul celor care ne pot face buni si sa ne inconjuram cu cei pe care noi ii putem face buni – altfel, spune filosoful, "retrage-te cat poti in tine (…), comoara ta sa fie inlauntrul tau". N-am avut timp sa reflectez la aceste cuvinte intelepte, caci memoria mi-a scos, indata, o "fisa" tocmai pe aceasta tema din Schopendaueri (filosof german, 1788-1860, din "Aforisme asupra intelepciunii in viata".) Filosoful spune ca sociabilitatea poate avea porniri primejdioase si vatamatoare, "fiindca ne pune in raport cu niste fiinte a caror mare majoritate e rea ca morala si tampita ca inteligenta". A afla in noi ceea ce ne trebuieste, spune Schopenhauer, este o mare fericire, adica linistea sufleteasca, intelectuala pe care nu o putem avea decat in singuratate. Fireste, Schopenhauer nu intelege prin singuratate o izolare de lume, ci a avea o viata launtrica, proprie, iar "cel ce se imprieteneste din vreme cu singuratatea, si se deprinde de a o iubi, a dat de o comoara". Iubirea singuratatii, spune filosoful, nu este o pornire primitiva, caci toti ne nastem in familie, in societate, ci "aceasta se naste in urma experientei si a cugetarii (…) in proportia dezvoltarii intelectuale (…), in raport cu valoarea intelectuala". Singuratatea, adica viata dinlauntrul nostru, "este un simt aristocratic" care se dezvolta in inteligentele cele mai inalte. "Singuratatea – spune Schopenhauer – este soarta tuturor oamenilor inzestrati cu o capacitate deosebita."