Ma intrebi de cine sa te pazesti indeosebi? De multime. Nu poti sa te amesteci cu ea fara primejdie. (…) Niciodata nu ma intorc acasa cu sufletul cu care am plecat: ceva din armonia lui se tulbura, ceva din tot ce am alungat revine. Sunt cuvintele lui Seneca (filosof roman stoic, din "Scrisori catre Lucilius", scrisoarea a Vll-a). si mai departe Seneca spune ca vietuirea in multime, in gloata, ne imbie la viciu, ne pateaza fiinta; sa traim numai in mijlocul celor care ne pot face buni si sa ne inconjuram cu cei pe care noi ii putem face buni – altfel, spune filosoful, "retrage-te cat poti in tine (…), comoara ta sa fie inlauntrul tau". N-am avut timp sa reflectez la aceste cuvinte intelepte, caci memoria mi-a scos, indata, o "fisa" tocmai pe aceasta tema din Schopendaueri (filosof german, 1788-1860, din "Aforisme asupra intelepciunii in viata".) Filosoful spune ca sociabilitatea poate avea porniri primejdioase si vatamatoare, "fiindca ne pune in raport cu niste fiinte a caror mare majoritate e rea ca morala si tampita ca inteligenta". A afla in noi ceea ce ne trebuieste, spune Schopenhauer, este o mare fericire, adica linistea sufleteasca, intelectuala pe care nu o putem avea decat in singuratate. Fireste, Schopenhauer nu intelege prin singuratate o izolare de lume, ci a avea o viata launtrica, proprie, iar "cel ce se imprieteneste din vreme cu singuratatea, si se deprinde de a o iubi, a dat de o comoara". Iubirea singuratatii, spune filosoful, nu este o pornire primitiva, caci toti ne nastem in familie, in societate, ci "aceasta se naste in urma experientei si a cugetarii (…) in proportia dezvoltarii intelectuale (…), in raport cu valoarea intelectuala". Singuratatea, adica viata dinlauntrul nostru, "este un simt aristocratic" care se dezvolta in inteligentele cele mai inalte. "Singuratatea – spune Schopenhauer – este soarta tuturor oamenilor inzestrati cu o capacitate deosebita."
